IN MEMORIAM ADRIAN PINTEA: “SUNT MULT MAI NOROCOS DECÂT MULȚI OAMENI DIN LUME”

Distribuie pe:

- Domnule Adrian Pintea, cum simțiți acea înstrăinare de sine care destructurează eul actorului, prin identificarea cu personajele? Cum vă regăsiți individualitatea în culise? Aveți garanția asta?

- Da, am garanția asta, pentru că eu cred că niciodată nu se întâmplă (și, dacă se întâmplă, asta ține de domeniul patologicului) ca un profesionist real, autentic, să se afle în pericolul de a-și pierde personalitatea proprie și de a se “difuza” într-un personaj, oricât de atractiv ar fi acesta sau de special. Întrebarea se referă mai ales la rolurile care presupun dezechilibru psihic. Mie mi s-a întâmplat să trec pe lângă această capcană în Henric IV, de Pirandello, în film (Pădureanca) și sunt pasibil de “alunecări de teren” psihice, atunci când mă duc la Craiova, pentru Hamlet. Repet: nu cred că acest fenomen poate să se întâmple unui pofesionist. Dacă i se întâmplă să se piardă în personaj, ori nu e un profesionist desăvârșit, ori are alte necazuri. Însă această profesie este una de cursă lungă, de rezistență, și e mult mai sportivă decât se crede.

- Mergeți spre personaje sau aduceți personajele spre dvs.?

- Cele două atitudini înseamnă două feluri de teatru, cel puțin. Cred că se întâmplă și așa, și așa. Depinde de personaj. Atunci când personajul este extrem de bine conturat, cum se întâmplă în literatura dramatică de calitate, probabil că e nevoie de un efort conștient și apreciabil de a te duce înspre el, mai ales că el are date foarte bine fixate în memoria colectivă. Dar cred că e mai indicat - și, mai ales,  interesant pentru spectator - să aduci personajul spre tine,pentru că, altfel, nu s-ar explica de ce spectatorul de teatru se duce să vadă Hamlet, jucat de X și de Y; în mod cert, nu se duce să “citească” piesa Hamlet asta o poate face și la bibliotecă. Îl interesează textul în interpretarea unui actor anume sau într-o viziune regizorală anume, așadar, o persoană anume.

- Cât îl costă tracul pe un actor? Ca pedagog, credeți că cei care se orientează spre această profesie o fac pentru a-și domina slăbiciunile sau un eventual “eșec” metafizic?

- Sunt două întrebări aici. Tracul e o condiție pe care trebuie s-o suporte și sportivii de mare performanță. Nu cred că Laura Badea (sunt total îndrăgostit de performanța ei la scrimă și o respect foarte mult pentru asta) are mai puțin trac decât am eu la premiera cu Hamlet. E un alt tip de trac, dar... tot trac. Iată că similitudinea cu sportul se manifestă și aici. Tracul există, evident, și ține de un simț al responsabilității realist, dar și de un bagaj de inhibiții pe care-l avem cu toții, actoria fiind, ca și sportul de performanță, o meserie de vitrină, în care și succesul și eșecul au loc la vedere. Nu e ceva obișnuit, adică nu e o situație comună aceea a unui om care stă singur în fața mai multor oameni și trebuie să le comunice ceva. Trac au și profesorii la catedră; e o chestiune care ține de comunicarea dintre oameni și care cu greu poate fi depășită. Pentru asta, da, trebuie efort, autocontrol.

- Înțeleg că și dvs. ați fost în situația asta. Cum ați depășit-o?

- Da, de foarte multe ori, dar am încercat să-mi controlez reacțiile și să împrumut o detașare care, măcar că nu era autentică, era utilă în clipa aceea. Cu timpul, aceste momente devin însă din ce în ce mai rare, pentru că se naște... nu o rutină, dar un obicei. Omul se obișnuiește cu orice, până și cu lucruri mult mai grave, darmite cu tracul.

- Revenind acum la acel handicap interior...

- Dacă o problemă sufletească nerezolvată i-ar recomanda pe unii dintre ... concetățenii noștri să devină aspiranți la teatru? Nu cred că e vorba de un handicap, ci de sensibilitate mai specială, mai mare decât media; și nimic altceva. Dar, pe lângă asta, probabil că respectivii au și semnalele unor abilități strict necesare în lumea spectacolului, pe care cred ei că nu și le pot exercita decât așa, făcând actorie. Nu înseamnă că mulți dintre cei care-și doresc foarte mult să devină actori, și nu reușesc, nu ajung la un moment dat piloți extraordinari de cursă lungă, sau înotători, sau scrimeri ca Laura Badea, sau arhitecți, sau... Există foarte mulți oameni care sunt actori neîmpliniți și asta n-a făcut un dezastru din viața lor.

- Teatrul e o iluzie a realității?

- Teatrul corespunde mereu cu realitatea, nu este decât o expresie sintetizată a ei, pentru că, dacă el nu este în mijlocul vieții și nu-și împrumută același ritm energetic și forță, este un teatru mort, respectiv, un teatru prost. Teatrul viu este cel ce animă un grup de oameni care, întâmplător, se numesc spectatori și, într-o formă esențializată, prescurtată și concentrată, le oferă adevărurile pe care ei le simt și le vehiculează zilnic, dar reformulându-le așa, ca ele să fie perceptibile mai clar.

- Ați făcut mult teatru, dar și mult film. Cum ați receptat diferența dintre cele două arte?

- De la un anumit punct, sunt două meserii foarte diferite sub aspect tehnic, adică la nivelul instrumentarului. Ceea ce caracterizează filmul, din perspectiva actorului, este tehnica prim-planului, iar în teatru prim-planul nu există decât arareori și cu tehnici speciale. Iată o diferență de instrumentar. În esență, însă, e vorba de aceeași meserie, căci nu cred că filmul are alt scop decât teatrul - comunicarea unei emoții -, numai că, în teatru, actorul este mai responsabil și este autorul direct al emoției pe care o poate produce, pe când, în film, nu neapărat regizorul, cât domnul sau doamna de la montaj.

- Cât vă costă un rol? Sau e o obișnuință trecerea de la un rol la altul?

- Nu e o obișnuință, slavă Domnului! Nu sunt atât de bătrân. Nici nu-mi doresc să devină o obișnuință.

- E un ritual?

- Are ceva de ritual; fiecare rol e o inițiere. Nu vorbesc de tot felul de fleacuri pe care trebuie uneori să le facem, deși eu sunt destul de norocos, n-am făcut “fleacuri” decât cu trei rușinoase ocazii. De aceea, vreau să te și corectez: n-am făcut foarte mult film, atâta cât aș fi vrut să fac, dar cu siguranță că fiecare rol a însemnat ceva, pentru că munca la un rol, executarea și împlinirea lui înseamnă și consumarea unei perioade strict definibile din viața unei persoane. Dacă n-am plătit cu altceva, cu timpul vieții mele am plătit; asta e o chestiune de care sunt conștient, sunt responsabil, îmi asum răspunderea și-i simt perfect greutatea. (...)

1998

(Fragment din interviul publicat în volumul “Colivia de vise”, Tipomur, 2003)

Lasă un comentariu