Dar nădejdea nu i-a rușinat, nu i-a înșelat: «Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le». Hristos a biruit moartea. Dușmanul vieții a fost răpus (...). Se făcuse lumină mare în sufletul lor; și această lumină, nicio putere de pe lume n-a mai fost în stare să le-o întunece”. De la aceste învățături biblice, episcopul trece - în pastorală - spre realitățile momentului și, adresându-se fiilor săi sufletești, le spune: “Bucuria negrăită a învierii, care a umplut sufletele Apostolilor și ale urmașilor lor, ne mîngîie, ne luminează și ne-ntărește și pe noi, pe toți (...) cîți am luat «jugul Lui» și-l purtăm cu cinste și cu creștinească nădejde”. În partea finală a pastoralei, episcopul Nicolae Colan atrage atenția asupra slăbiciunii omenești, de a socoti avuția ca dătătoare de fericire. El a folosit acest moment pentru a blestema potopul ce-l dezlănțuiseră ocupanții asupra românilor spunând: “Dar nu vedem cum avuțiile le poate surpa furtuna, le poate spăla apa, le poate mistui focul, le pot fura hoții sau, peste noapte, sîntem siliți prin moarte să le lăsăm aici, ca bogatul nebun din Evanghelie? Alții iarăși socotesc că prin legiuiri aspre pot zidi o mai bună viețuire între oameni”. Că această pastorală, ca întreaga osteneală fizică, era pusă în slujba cauzei noastre naționale, impusă de acele timpuri, este dovedită și de cuvântarea rostită la deschiderea Adunării Eparhiale din 1942, unde episcopul Nicolae Colan spunea: “În lucrul nostru, din anul despre care urmează să dăm seama, spre aceasta ne-am străduit, ca prin Evanghelia lui Hristos să păstrăm nevătămat și nestricat sufletul nației, și cu făclia legii strămoșești, să-i luminăm căile. Să ținem la troița moștenirii noastre sfinte: iubirea de Lege, iubirea de limbă, iubirea de pămînt”. Deslușind tainele pentru care noi, românii, care “N-am existat ca popor românesc înainte de a fi creștini” și care “Nici unul nu avem reminiscențe că am fost vreodată păgîni, ci purtăm în noi conștiința că totdeauna am fost mărturisitorii legii lui Hristos”, ne iubim limba și pământul, episcopul Nicolae Golan spunea: “Ne iubim limba pentru multe pricini. Întîi pentru că e a noastră; apoi pentru că în ea am rostit prima rugăciune către Dumnezeu. În graiul ei ne-am botezat și în graiul ei vom fi prohodiți la vama prin care vom trece în împărăția cea fără de sfîrșit. Iar pămîntul ni-l iubim (...) pentru că aici am văzut lumina vieții, aici ne-am desfătat cu florile lui, aici am ascultat șoaptele izvoarelor lui, aici am hoinărit prin codrii lui, și pentru că sub glia lui își dorm somnul de veci înaintașii noștri”. Și toate acestea el le spunea sub plină ocupație străină și, evident, nu fără țintă directă spre cei ce ne asupreau. Și, parcă, prevestind eliberarea și pacea,
în cuvântarea la deschiderea Adunării Eparhiale din anul 1943, același, vrednic de toată stima și prețuirea noastră și a celor ce vor urma după noi, episcopul Colan îndemna pe slujitorii altarelor românești să stea “cu credință neadormită și cu neîmpuținată jertfelnicie de veghe lângă sufletul poporului - ca, îndeplinindu-ne cu sfințenie datoria de păstori, să ne putem învrednici de bucuria păcii lui Hristos, pe care o așteptăm cu atîta sete, cler și popor deopotrivă”.
Iată cum au rezistat, năpraz-nicelor tăvăluguri care s-au rostogolit peste ei, românii din teritoriul cotropit de Ungaria horthystă, timp de patru ani care, pentru cei mai mulți, au însemnat patru veacuri, iar pentru un mare număr - sfârșit de lume. Iar martirajul lor a fost prefăcut de către urmași în scut pentru întreaga națiune și pentru întreaga creștinătate românească. Din jertfa lor am făcut armă pentru a ne apăra față de astfel de vitregii. Fie ca această jertfă să nu piară - ca învățăminte - niciodată, pentru noi, românii, și nici pentru aceia care au crezut sau ar avea slăbiciunea să mai creadă că românii pot pieri.
(Va urma)
