Zilnic, o fetiță mergea și venea de la școală. Deși în acea dimineață vremea era pusă sub semnul întrebării și se formau nori, ea și-a parcurs zilnicul drum spre școala elementară. Pe măsură ce după-amiaza înainta, vânturile s-au stârnit împreună cu tunete și fulgere. Mama fetiței a devenit îngrijorată de faptul că fiicei sale i-ar putea fi frică în timp ce vine acasă de la școală și s-a temut că furtuna electrică i-ar putea vătăma copila. În urma vuietului, de tunete, fulgerele, precum o sabie de flăcări, tăiau zarea. Plină de îngrijorare, mama a intrat rapid în mașină și a condus, de-a lungul rutei, spre școala copilei sale. Făcând asta, și-a văzut fetița mergând, însă, la fiecare fulger, fetița se oprea, privind în sus și zâmbea. Altul și altul urmau rapid, iar fetița, la fiecare fulger, privea la lumină și zâmbea. Când mama a ajuns cu mașina lângă fetiță, a deschis geamul și a strigat-o: „Ce faci? De ce te tot oprești?". Copila a răspuns: „Încerc să arăt să fiu drăguță. Dumnezeu continuă să îmi facă poze."
