IN MEMORIAM TAMARA BUCIUCEANU: “NUMAI CREDINȚA ÎN DUMNEZEU M-A AJUTAT ÎN MAREA DRAMĂ A VIEȚII MELE” (FRAGMENT)

Distribuie pe:

Doamnei Tamara Buciuceanu-Botez nu-i plac întrebările stereotipe. Am convenit să stăm de vorbă, să ne “amintim”, în liniștea deplină a casei sale înconjurate de verdele verii...

- Anul acesta aniversați 45 de ani de teatru! Premiile care v-au fost acordate cu acest prilej - Premiul Criticii pentru întreaga carieră artistică, Teatrul XX, Premiul Național al Asociației Umoriștilor - confirmă părerea multora dintre admiratorii dumneavoastră, care vă consideră cea mai mare actriță a Comediei românești.

- Publicul m-a iubit și m-a acceptat mai mult în comedie, dar cartea de vizită a unui actor consider că e completă când poate face ambele genuri - comedie și dramă - iar eu cred că mi-am dat măsura valorii odată cu trecerea pe neobservate în genul opus - tragedia - prin interpretarea rolului Vica Delcă din “Dimineața pierdută”, în regia Cătălinei Buzoianu, după cartea Gabrielei Adameșteanu.  (...)

- Cum v-ați menținut vitalitatea?

- Cu un regim mai strict alimentar, fără alcool, cu gimnastică, n-am pierdut nopțile, am fost și eu și soțul meu mai retrași, în sensul petrecerilor, n-am făcut altceva decât să muncesc și să pun suflet în tot ce am făcut. M-am ocupat tot timpul de ceea ce trebuia pentru a fi mereu aptă să joc. Am vrut totdeauna să creez în jurul meu o atmosferă de bună dispoziție, să mă simt între colegi ca într-o adevărată familie. Cu regizorii m-am înțeles întotdeauna bine, pentru că și ei mi-au lăsat la libera alegere găsirea mijloacelor pentru interpretarea personajelor. Și nu pot să spun că pentru mine “s-au ales” întotdeauna rolurile. Am jucat chiar și roluri episodice, nu le-am refuzat niciodată și am făcut bine, zic eu, pentru că așa am strâns un bagaj foarte divers de personaje. (...)

- Se poate spune, deci, că actoria v-a umplut viața!

- Evident, pentru că mi-am completat tot timpul cunoștințele generale, m-am documentat, am urmărit cu atenție tot ce mi-a folosit în meserie, pentru că ai de învățat foarte multe lucruri toată viața, ca actor, observându-i pe ceilalți, sesizând mereu ce e rău și ce e bine. Am avut fericirea să văd mari actrițe și actori ai teatrului românesc, boieri adevărați ai scenei, de altfel, un lucru extraordinar a fost că am avut colegi talentați, alături de care am putut “broda” încet spectacole pe care nici publicul nu le va uita. De asemenea, am avut parte de regizori deosebiți, inteligenți, care mi-au imprimat stilul sincerității și al adevărului pe scenă. M-au urmărit criticii de valoare, care au știut ce am făcut, ce fac, și ce voi face..., un lucru foarte important pentru cariera unui actor. Numai așa simți dacă progresezi. Mi-am respectat colegii mai în vârstă, și ce bine ar fi ca și tinerii de azi să facă acest lucru! Mi-am iubit meseria în totalitate. Am sacrificat timp, sănătate și foarte multă muncă. Fără asta nu se poate. Mă întreba cineva: “În 45 de ani de teatru nu v-ați plictisit?”. Gândiți-vă că a fost o întrebare care nu mi-a plăcut. E o profesie atât de diversă, de grea, care cere atâta atenție, concentrare, consum de energie și gândire! Mi s-a mai spus: “Vai, ce vă distrați voi acolo, la teatru!”. Nimeni nu înțelege câtă cantitate, enormă, de muncă e necesară ca să ajungi la rezultatul scontat. La asta se adaugă tot timpul nervii la care suntem supuși și pe care trebuie să-i ținem în frâu! Și, totuși, ăsta e secretul actorului, sau... așa trebuie să fie...

- Credeți în Dumnezeu?

- Doream să mă întrebi acest lucru! Nu numai pentru că părinții mei au fost, amândoi, copii de preoți și mi-au insuflat credința, însă am simțit-o de mic copil, de la 2 ani, de când am început să vorbesc corect, îmi spuneam rugăciunea “Tatăl nostru” și la fel fac până în ziua de azi. Această credință m-a ajutat să trec în viața grea peste multe tristeți, dureri, două refugii (aveam doar zece ani, m-am născut în Basarabia, la Tighina), și la moartea mamei, care a dispărut la doar 50 de ani, apoi a venit moartea tatălui..., nu mai vorbesc de toți cei pe care i-am pierdut în ultimii patru ani: soțul, un frate, cumnatul - George Constantin - și verișoara - Emilia Valter, actriță păpușăreasă la Bacău. Dacă mă gândesc cum am putut trece peste toate astea..., numai credința în Dumnezeu m-a ajutat în marea dramă a vieții mele. Dar am avut și bucurii.

- Ce hobby-uri aveți?

- Călătoriile. Cu acestea rămâi în viață cel mai mult. Cum spune moldoveanul, îți clătești ochiul când depășești un hotar sau o graniță. Am făcut multe turnee afară. Acelea sunt adevăratele mele vacanțe.

- V-ați simțit vreodată tentată să rămâneți?

- Nu! Niciodată. Nu știu de ce, nu mi-am pus în gând să rămân acolo. Am fost în Bulgaria, Belgia, Olanda, Danemarca, Luxemburg, Germania, Franța, Italia, dincolo, în “Lumea Nouă” - Canada, Asia Mică, Israel. Toate mi-au plăcut foarte mult, pentru că fiecare are caracteristica ei. Am jucat în limbile germană, bulgară, rusă, italiană, 8 ani la Operetă, unde mi-a plăcut enorm să cânt.

- V-a iubit și filmul...

- Seriarul “Liceenilor” mi-a adus un succes extraordinar. Și azi, după 15 ani, copiii spun: “Uite-o pe profa de mate Isoscel!”. Apoi... “Blestemul pământului”, “Blestemul iubirii”, “Cuibul de viespi”.

- Ce vă intrigă?

- Neprofesionalismul. Am observat că au dispărut respectul, politețea - ce păcat! Informațiile pe care le dau ziarele despre noi, fără să fim întrebați și nici măcar cu probe exacte. Unde e respectul față de numele nostru, care stă cu onoare în teatrul românesc? Lucruri total străine de tine, la care nici nu te poți gândi... Oare nu există o soluție pentru a le stopa? Mie nu mi-a plăcut niciodată să fac publicitate din viața particulară. Politica mea e teatrul. Și, în plus, buna cuviință, respectul față de oameni - astea sunt lucrurile care m-au călăuzit în viață.

- Și v-au dat “tinerețe fără bătrânețe”...

- Deși sunt pensionară de 13 ani, continui încă să joc, și voi juca, pentru că aceasta e singura bucurie care mi-a mai rămas în viață. Ai observat câtă liniște e în casă. Sunt singură, asta e acum cea mai mare tristețe a vieții mele. Pentru că n-am voie să cedez, muncesc și mai departe, cât voi putea. Și vreau să cred că nu vârsta înseamnă tinerețe sau bătrânețe, ci sufletul.

7 iunie 1997

(Din volumul “Colivia de vise”, Ed. Tipomur 2003)

 

Lasă un comentariu