Începutul a fost în vara anului 1289, când familiile lui Ioan și Ianoș, așezate în zona Gurii Arieșului, au fost nevoite să se retragă din calea năvălitorilor barbari, mongoli, care, după ce pustiiseră Rusia, se năpus-tiseră asupra Ungariei, înaintarea făcându-se pe calea văilor de ape.
Primele migrații în spațiul Daco-Roman au loc între secolele III-VI, urmează apoi valul al doilea de popoare migratoare, începând cu al Bulgarilor (secolul VII) și terminând cu marea invazie a tătarilor (Mongolilor din secolul XIII). Acești strămoși ai noștri, trecând dealurile ce domina partea de nord a apelor Arieșului și Mureșului, au găsit un mediu natural ospitalier pe valea pârâiașului Cristursi, oprindu-se pe locul ce astăzi poartă numele de Dalma Satului, au hotărât să se așeze pe această vale cu o floră și faună bogată și un sol roditor pentru pășunat și culturile agricole. Numărul familiilor a crescut de la an la an, protejate de cadrul natural, între păduri și dealuri; de la bun început, cele două comunități și-au împrumutat una alteia obiceiurile și elemente din cultura și viața familială. În același timp, și-au dezvoltat fiecare, în deplină libertate, limba vorbită și cultul religios proprii fiecărei comunități. Secole de-a rândul - pământul transilvan a fost marcat de evenimente politice și frământări sociale, care, la începuturi, nu au perturbat în mod important viața cristurenilor. Consider util să amintim o parte dintre evenimentele petrecute în provincia istorică a României, situate în interiorul arcului carpatic, numită Transilvania, pe teritoriul căreia a fost nucleul statului Dacia (în munții Orăștiei). Aici, în sec. X-XI, sunt menționate primele formațiuni politice românești, aflate sub conducerea “ducilor” Gelu, Glad, Menumorut. În sec. XI-XIII are loc expansiunea feudalilor unguri spre răsărit care, prin lupte și înșelăciune, înglobează acest teritoriu în regatul Ungariei, păstrându-i-se forma de organizare ca voievodat cu o largă autonomie. Este perioada în care se accentuează nedreptățile sociale și naționale. Au loc mișcări sociale, cum a fost răscoala de la Bobâlna (1438) și războiul țărănesc (1515) condus de Gheorghe Doja. În fața acestor mișcări revendicative, cele trei națiuni privilegiate, ungurii, secuii și sașii, încheie în anul 1438 alianța “Unio trium nationum” ca instrument de asuprire socială și națională îndreptat, în special, împotriva populației românești. Ne aflăm în perioada în care armata semilunii se îndrepta să cucerească Viena. În lupta anti-otomană, românul Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei și apoi regent al Ungariei, are un rol deosebit; amintim lupta victorioasă de la Belgrad (1456), an în care Iancu se stinge din viață, lovit de ciumă. După o întârziere de șapte secole, victorioși în luptele de la Mohacs (1526), turcii se vor îndrepta nestingheriți spre Viena. Transformă Ungaria în pașalâc și Transilvania în principat autonom sub suzeranitate turcească (1541). În revenire, habsburgii scapă de încercuirea turcească și se extind spre răsărit, ocupând și înglobând Transilvania în imperiu, prin pacea de la Karlovitz (1699). Sub ocupația imperială regimul iobăgiei s-a înăsprit, lucru ce a provocat numeroase mișcări sociale, culminând cu răscoala moților din anii 1784-1785, condusă de Horia, Cloșca și Crișan. În ultima perioadă a anilor la care ne-am referit (1500-1800), în Europa au avut loc ample mișcări politice, reforme sociale și în domeniul cultului religios, acestea din urmă afectând profund viața comunităților română și maghiară, trăitoare pe vatra satului cristurean. Asupra acestora vom face referiri, având înțelegerea și bunăvoința redacției, într-un număr viitor al ziarului “Cuvântul liber”.
