OMUL PITBULL SAU PITBULLUL DIN NOI (I)

Distribuie pe:

Dacă ar fi să criticăm, de parcă nu ar fi destul de criticată, lumea de pe urmă, în care multe voci afirmă că deja trăim, ar trebui să scoatem în evidență o oarecare ignoranță, un tot mai crescut dezinteres față de sufletul nostru, de viața noastră spirituală, nu doar religioasă, ci și profană. Cu toate că strădania noastră “cea de toate zilele” se îndreaptă mai cu seamă înspre trup și înspre toate plăcerile acestuia, în realitate acesta e la fel de disprețuit precum sufletul care-l ființează, dacă nu chiar mai mult. Exemple pot fi date cu duiumul și putem găsi la tot colțul de cartier, dar, mai cu seamă, la cei care “dau colțul”...

În goana frenetică după trup, căci el e cel care ne aleargă, uităm de suflet. Sau poate că nici nu am știut vreodată ca el există! Unii îl numesc, reducționist, bineînțeles (or fi având motivele lor), conștiință. O sărmană conștiință supusă unor impulsuri somatice irezistibile, imbatabile, monstruoase, feroce adeseori, de tip pitbull, adică capabile de o agresiune dezlănțuită la maxim, cu urmări tragice pentru ființa și pentru soarta umană.

Impulsiunile de tip pitbull sau, pe scurt, pitbullii din noi sunt cei care decid soarta oamenilor lumii de azi. Căci, deși suntem mulți, avem toți o singură soartă. O soartă comună. Fie că le însumăm, chiar dacă nu ni le asumăm, fie că le dividem, integrăm, dezintegrăm, sau mai cine știe ce operație matematică mai suntem în stare să facem cu sorțile noastre, rezultatul este o soartă comună, dezumanizarea, căci, hipnotizat de toate ispitele lumii, omul pitbull se înfruptă din toate acestea fără opreliști, remușcări sau scrupule, și nu se oprește decât atunci când a stârpit sau ucis tot ce a mai rămas uman în el. Tragedia lumii actuale constă în faptul că acest tip de om se înmulțește exponențial și are o putere extraordinară de a-și atrage foarte mulți acoliți. În esență, omul pitbull ucide și se sinucide!

Opusul omului pitbull este omul rațional, o ființă dihotomică al cărei suflet nu este doar un oaspete temporar al trupului, ci elementul ei esențial, care împreună cu trupul formează o unitate singulară existențială. Soarta lui este sfințenia, iar ea se realizează în trupul lui care este “Templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6,19). Trupul omului nu a fost creat de Dumnezeu doar pentru suflet, ci chiar pentru Dumnezeu însuși, fiind menit transfigurării lui în Hristos.

Așadar, legătura ontologică, intimă, dintre om și Creatorul său, depășește legătura dintre Dumnezeu și celelalte ființe și lucruri create de El. Omul nu este un orice sau oricine, ci “un suflet viu” (Facere 2,7), destinat “asemănării” cu Dumnezeu, comuniune care se realizează numai în virtutea calității de persoană a omului, pe care omul pitbull o pierde aproape (să nu uităm, totuși, că la Dumnezeu nimic nu e cu neputință) iremediabil.

Referatul creației ne prezintă valoarea sacră a persoanei umane, valoare care constă în unitatea dintre trup și suflet, în însăși actul creației, descoperindu-se dimensiunea demnității ființei umane. Dumnezeu ne-a atins cu “mâinile” și ne-a însuflețit cu suflare de viață din Sine Însuși. El e originea vieții umane, iar noi, oamenii, nu provenim de aiurea. Aiurea sau aiuritul este iraționalul. În vreme ce unii mai cred că originea vieții este irațională, haotică, lipsită de sens, cuvintele Apostolului Pavel parcă devin tot mai clare. Printre altele, el ne vorbește despre înnoirea omului “după chipul celui care l-a zidit” (Coloseni 1,15), fiindu-ne prezentată aici înfierea omului de către Dumnezeu, prin și în Hristos. De aceea, omul creat “după chipul lui Dumnezeu” este chemat la comuniune “în Duh și libertate” și este chemat la asemănare prin participare, de la starea agresivă de tip pitbull, la cea de blândețe și iubire creștină deplină.

Lasă un comentariu