În zi caldă de octombrie, iau drumul mănăstirii “Sfântul Dimitrie” de lângă Sighișoara. Mănăstirea este unul dintre primele locuri despre care auzi când te muți în Sighișoara, iar eu m-am mutat de trei ani. Sunt la curent, așadar, demult cu datele care apar, de obicei, în ghidurile turistice - piatra de temelie pusă în 1997, paraclis sfințit în 2002, biserică zidită în 2001, sfințirea mare a complexului monahal în 2005, de Izvorul Tămăduirii, obște de 12 călugări povățuiți de părintele stareț Ghelasie Țepeș. Sunt, însă, lucruri mai de taină pe care nu le pot afla decât de la cel care le-a trăit de la început și le-a trecut prin inima lui.
- Prea Cuvioase Părinte Stareț, cum a apărut, în duh, această mănăstire? Când s-a ivit pentru prima dată, în inima Sfinției Voastre, ideea de a o zidi?
- Nu a apărut în mintea mea, nici în trăirea mea - a apărut în mintea și în gândirea Înalt Preasfințitului Andrei (fostul arhiepiscop al Alba-Iuliei, n.n.). Când el s-a hotărât să facă aici mănăstire, a venit un frate de la Frăsinei, fratele Zaharia. Era un frate bătrân, de aici, de undeva, a stat vreo trei ani de zile, l-am văzut numai o dată. Numai că nu reușea, aici era tot baiul. Și episcopul o venit și mi-o zis: “Uite, este cineva aici cu care părintele Boian (protopopul ortodox de atunci al Sighișoarei, n.m.) vrea să facă o mănăstire, cu oamenii care au donat aici pământ, oameni buni”. Și m-o întrebat de unde sunt, unde am făcut școala - la Sighișoara, i-am zis. “N-ai vrea să mergi sfinția ta, la Sighișoara, să faci o mănăstire?”, că eu eram la Lupșa pe vremea aceea. “Înalt Preasfințite, zic, apoi de aici mă duc de obosit și acolo mă luați de odihnit?” Iar dumnealui, om duhovnicesc, m-o lăsat în pace. Dar, după un an, iar m-o întrebat “Nu te-ai mai gândit? Nu te duci la Sighișoara?” Iar eu m-am supărat o țâră, știi, i-am zis: “Mă duc acolo și nu mai fac nimic!”
Și m-am hotărât până la urmă să vin. Eram 35 de părinți la Lupșa, am luat 5 cu mine și acolo am lăsat 30. O fost greu, greu, aici erau numai niște cocioabe; nu o reușit fratele dinainte, nici nu era preot, nu făcea slujbe, nu avea putere... Era dezastru, prăpăstii, sub pământ apă, umezeală, era o mlaștină! Eram supărat, amărât, când vezi tu că n-ai ce să mănânci, nici să te îmbraci, nici unde să te rogi... Vreo două săptămâni nici nu am făcut nimic, m-am odihnit, chiar cum am zis! Pe urmă, am început, am văzut că e o groapă, o baltă, o piatră, am început să așezăm și tot am așezat și vedeți că și astăzi tot așezăm ca să iasă mănăstire! Și, după 3 ani de zile, am ridicat tot ce vedeți, toată cetatea asta, sus!
Și vine arhiepiscopul Andrei, așa, la un hram, și mi-o zis la slujbă: “Părinte, îmi place cum te odihnești!” Și, de atunci, ne tot odihnim și tot obosiți suntem!
- Părinte Stareț, sfânta mănăstire este acum un reper, un stâlp duhovnicesc pentru toată zona Sighișoarei. Cum influențează acest aflux de creștini, această apăsare, viața călugărească?
- Da, nu-i ușor. Întotdeauna m-am gândit că nu le luăm noi toate necazurile și greutățile, pentru că, primind sfatul Părintelui Arsenie (Boca, n.m.), am ținut cont de el. Că Părintele mi se adresa ca unui preot, iar eu mă miram de asta: “Cum mi se adresează ca unui preot, nu știe că nu sunt preot?” Ba, știa, și știa și mai mult! Și așa, o dată mi-o zis: “Mă, cel care vine la tine și se pune în genunchi în fața ta, tu ești, preote, acela, tu ești cu păcatele alea. Și cel care stă cu patrafirul deasupra este Hristos. Asta s-o ai în minte cât trăiești!”
Deci, toți care vin și se pun în fața ta cu dureri, cu năcaz, cu suferințe... eu cu năcaz, tu cu năcaz, toți cu năcaz - și Hristos e tot cu năcaz! Că eu m-am gândit pe urmă că toate durerile și suferințele noastre sunt durerile și suferințele lui Hristos. Că zice Hristos să scoată Dumnezeu cât mai mulți lucrători la via Sa. Și lucrători buni! Nu știu dacă am fost lucrători buni, sau cum am fost, numai Dumnezeu știe, El ne va da calificativul la toți, dar ne-am străduit și să ridicăm mănăstirea, dar și să o facem lucrătoare la inima oamenilor.
- Și vin oameni mulți...
- Vin, vin acum mulți, la început erau mai puțini. Până au venit și i-am învățat cu slujbele, apoi să facă milostenie, să aducă ceva, pâine, sau orice, iar noi să ducem de aici ba la copii, la orfani, ba la bătrâni, ba la bolnavi, unde trebuie! Că mănăstirea ține ceva pentru nevoile ei, poate zece la sută din ce se primește, dar restul de nouăzeci la sută dă! Că este nevoie, uite, și la așezământul de bătrâni ținut de părintele protopop, și la azilul de stat, și la orfelinatul pentru copii cu handicap de aici, din oraș, și prin câte alte locuri!
- Părinte Ghelasie, de ce are mănăstirea hramul Sfântului Dimitrie? De ce nu altul, de ce nu Sfântul Ghelasie, de exemplu?
- Așa o zis Înalt Preasfințitul Andrei când o pus piatra de temelie. Eu, când am venit, era deja pusă piatra de temelie. Înalt Preasfințitul, cu părintele protopop Boian, ei au hotărât hramul: “Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir”. Vedeți, locul este pe o băltoacă. Părintele Ilie Moldovan, când o venit aicea, zice “Trebuie să-l întreb pe părintele stareț, că toate bisericile și mănăstirile închinate Sfântului Dimitrie se fac pe izvoare”. Și am zis “Da, părinte profesor, e o băltoacă aici! Unde facem mănăstire, pe dedesubt, aici, curg apele!” Și noi ne bucurăm ca, pe lângă izvoarele de apă, să izvorască și harul lui Dumnezeu și rugăciunea, că temelia credinței noastre este rugăciunea - asta și îndemn pe toți oamenii care vin la mănăstire, să ne rugăm împreună. Că așa ne-o zis Părintele Arsenie: “Să nu cereți bani de la oameni, că se uită urât la tine toată viața, te dușmănesc! Chemați-i la biserică, să vină, să se roage!”
Noi, aici, pe toți care vin îi băgăm la masă și săracul mănâncă și se duce, iar bogatul mănâncă și aduce. Nu alegem pe nimeni, toată lumea la masă, o sută, două sute, câți îs! La fel și la spovedit, pe toți îi spovedim câți vin la Liturghie. Și mă bucur că o trimis Dumezeu lucrători... Suntem noi mai slabi, dar “eu sunt slab, Tu fă-mă tare”! Noi zicem la ectenie “Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru”, adică noi numai să zicem, să ne rugăm, să facem câte ceva... să fie cineva! Oamenii vin cu drag, aud că se dă binecuvântarea, se trag clopotele, se deschid cerurile, știți... și asta-i bucuria mare, că se bucură și Cerul, se bucură și pământul.
Am plecat de la mănăstirea Sfântului Dimitrie cu impresia profundă că am întâlnit pe unul “din cei vechi”, un Bătrân plin de bunătate și înțelepciune sedimentată în ani lungi de rugăciune și nevoință, candelă încărunțită în arderea iubirii de Dumnezeu și de oameni. Rămasă în urmă, la capătul de asfalt al lumii noastre, așezământul se ascundea iar între dealuri, așteptându-și închinătorii în zi de sărbătoare.
După doar câteva zile de la convorbirea noastră, sâmbătă, 26 octombrie, de hram, curtea mănăstirii a fost plină de creștinii veniți să își laude sfântul mucenic ocrotitor. Părinții apreciază o participare de peste două sute de oameni sosiți din toate colțurile țării. Sfânta Liturghie a fost oficiată de un sobor de doisprezece preoți, condus de părintele protopop Ovidiu Dan, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de părintele Remus Onișor, fost inspector bisericesc al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei. Deasupra izvoarelor de apă și în izvoarele de har ale Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, ochii bunului Stareț Ghelasie i-au învăluit pe toți cu o blândețe zâmbitoare ca a soarelui potolit, de octombrie.
