Se apropie alegerile. Brusc, politicienii își aduc aminte de românii aflați peste hotare. Și nu numai atât. Cu gândul la ei, inima începe să le bată năprasnic, iar dragostea față de frații noștri expatriați erupe din nou în viața publică, precum un vulcan reactivat după patru ani de adormire. În spatele scenei pe care se joacă, cu mai mult sau mai puțin talent, comedia dragostei nebune, este mare vânzoleală. Fiecare partid își instruiește emisarii pe care îi va trimite peste mări și țări. Adică, spre locurile în care (tot mai des, pe măsura apropierii zilei votului) vor avea loc întâlniri “de suflet”, se vor organiza mese cu bucate alese și se va bea bere de calitate, iar cântăreți cunoscuți, și îndrăgiți interpreți ai cântecului popular românesc vor susține spectacole plătite de partidele politice, mari sau mici, dar ajunse la clipa îndrăgostirii lulea. Banii? Nu contează. Când e vorba de iubire, cine se mai uită la bani?
Ca în fiecare poveste de dragoste adevărată, se pupă toată lumea cu toată lumea, se promite marea cu sarea, sunt ascultate păsurile tuturor și li se dă tuturor dreptate. Este sau nu este nevoie, se cere, cu insistență și cu justificată indignare față de ceea ce s-a întâmplat cu ocazia îndrăgostelii trecute, suplimentarea numărului de centre de votare, mai multe ștampile, o mai atentă și mai judicioasă organizare. Specialiști de renume, interni, dar mai ales externi și scumpi, se întrec în a întocmi hărți și grafice care să ilustreze numărul potențialilor susținători și al opozanților. Se mișcă, discret, importante fonduri financiare. Se mituiește, se parafează înțelegeri, se semnează protocoale.
Mai sunt naivi, în țară sau în afara ei, care cred că partidelor le pasă cât negru sub unghie de soarta celor care au plecat în căutarea unui trai mai bun. Este cert, printre cei de afară mai există visători care, stând ore în șir la rând, pe trotuarul din fața vreunei secții de votare, își închipuie că dacă îl votează pe “X” în locul lui “Y”, acel X se va gândi la situația sa, îl va susține în obținerea unei slujbe mai acătării sau va fi alături de el atunci când va intra în vreun necaz. Speră că se va întâmpla exact așa cum însuși domnul “X” în persoană, înconjurat de selecta lui suită, i-a promis, după ce s-au sărutat frățește pe fiecare obraz. Aiurea! Nu omul contează pentru politician. Nu suferințele celui plecat, nu dilemele și zbaterile celui care s-a rupt de țară și familie îl preocupă. Pe el îl interesează votul! Apoi, până la viitoarele alegeri, când dragostea se va reînfiripa și promisiunile de iubire veșnică vor fi reînnoite, totul va fi dat uitării.
De ce este atât de valoros votul românilor de peste graniță? De ce, în perioada alegerilor, cei din afară sunt iubiți mai mult decât pensionarii autohtoni (cărora li se spune că legea ce le mărea venitul va fi blocată într-o guvernare a opoziției actuale), sunt stimați mai presus de militari (cărora li se prezice tăierea drastică a pensiilor revenite la apelativul “nesimțite”) și de ce sunt ei îndrăgiți mai abitir decât clasa de mijloc românească (îngenuncheată de taxe și impozite)? Pentru că, azi, politicianul român își poate permite să se lipsească de votul unor largi categorii sociale din țară, scârbite de el, sătule de hoțiile și de minciunile sale. Pentru că, urmare a extraordinarului exod românesc, s-a ajuns în situația în care, având numai votul celor din afara țării (fără vreun vot din interior!) politicianul român poate ocupa orice poziție din administrația statului sau din parlament.
Potrivit Strategiei Naționale pentru Românii de Pretutindeni, pentru perioada 2017-2020, elaborată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (un minister special pentru cei plecați; pe când un minister special pentru cei rămași?), ar exista între 3,5 și patru milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate. Conform datelor elaborate de Institutul Național de Statistică, numai în 2018 ar fi emigrat un sfert de milion de români. O cifră care, în sine, nu spune prea multe, dacă nu dezvăluim realitatea teribilă pe care o ascunde. Acest sfert de milion ne spune că în cursul anului trecut, în fiecare zi, România a fost părăsită de 700 de cetățeni ai ei. Adică, frecvența plecărilor a fost de 30 pe oră. Mai concret, sătul de țara sa, la fiecare două minute, câte 1 român și-a luat lumea în cap!
Adevărul este că nimeni nu știe cifra exactă a românilor care trăiesc în afara teritoriului național. Drept confirmare, Cezar Caleap, director executiv al Asociației Internaționale a Întreprinderilor Creative din Belgia (AIICB), declara, la o conferință, în noiembrie 2018: “Ce știu este că, în realitate, avem aproape șapte milioane de români plecați în străinătate, din care nu cred că se vor mai întoarce zece la sută în România”. Și, ca deruta să fie completă, la 24 iulie a.c., într-o conferință de presă, Natalia Intotero, ministrul de la acea vreme a Românilor de pretutindeni, afirma: “În afara granițelor avem un număr de aproximativ 9.700.000 de români”. De-ar fi așa, numai numărul de voturi al celor plecați este suficient de mare pentru a alege președintele țării. Conform B.E.C., în anul 2014, Iohannis a câștigat funcția prezidențială cu 6.288.769 voturi!
Dacă din punct de vedere al economiei voturilor, românii goniți de nedreptățile zilnice, de hoția și impertinența politicianului în care s-au încrezut, au devenit azi extrem de însemnați, alta era situația în urmă cu un deceniu. La 5 august 2010, președintele de atunci, Traian Băsescu (cel care acum ne dă lecții la televizor despre utilizarea eficientă a forței de muncă și despre cum să aducem plecații înapoi), aflat la începutul celui de-al doilea mandat (deci cu voturile, mai pe bune, mai pe furate, aflate deja la teșcherea) declara: “Să nu mai facem o dramă din faptul că plecăm. Cel mai mare obiectiv al României a fost liberalizarea forței de muncă. Dreptul nostru de a pleca unde ne este mai bine. Unde munca ne este corect răsplătită. În momentul de față, statul român nu poate să își plătească medicii, profesorii, cum ar merita să îi plătească, asta este realitatea”, și a adăugat: “Dacă nu continuăm cu măsurile de austeritate și în 2011, nu redresăm România”. De unde atâta “redresare”? Erau doar răbufnirile de vanitate ale unui președinte căruia, și din cauza netrebniciei lui, țara i se năruia sub picioare. Ca dovadă, măsurile de austeritate au continuat, iar România s-a afundat și mai mult în sărăcie și în haos. Firesc, încurajați de principiile enunțate de însuși președintele țării, oamenii capabili de muncă și siguri pe cunoștințele lor, simțindu-se alungați, au continuat să plece.
De ce mai sunt atât de importanți la vot românii din afară? Pentru că se contează pe faptul că, rupți de țară, o mare perioadă de timp, ei nu simt pe pielea lor nemerniciile politicienilor autohtoni, ale acelora care, acum, ce se doresc iar în fruntea țării. Pe de altă parte, există opinii susținute de analize serioase care atestă că cei de afară sunt infinit mai ușor de manevrat decât cei din țară. Motivele? Contactul lor cu țara este intermediat. Ei află despre ce se întâmplă în România, prin cele aflate de la rude sau de la prieteni. Persoane care, la rândul lor, văd lucrurile diferit, fiind influențați de simpatiile politice personale. Pe lângă asta, cei de afară se informează despre România, citind ziare care servesc orientări politice diverse, navigând pe internet, unde știrile false abundă sau urmărind emisiuni televizate, televizorul reprezentând un instrument deja bine cunoscut de manevrare a maselor (...)
Ei, cei de afară, firesc, nu pot pricepe ce înseamnă să trăiești cinci ani într-o țară în care guvernul este atacat zilnic de președinte și invers, unde premierul și președintele (împreună cu acoliții lor) se gratulează în mod public cu expresii care ar indigna până și pe un tâlhar, într-o țară unde președintele îndeamnă poporul să iasă în stradă pentru a răsturna guvernul și condamnă public forțele de ordine care acționează pentru a apăra guvernul de excesele huliganice ale oamenilor săi. (..). În aceste condiții, nu poți să nu te întrebi: Care este rațiunea pentru care cineva care nu muncește aici, nu primește leafă de aici, nu plătește taxe și impozite aici, nu locuiește aici, nu-și crește copiii aici și nu are intenția să se mai întoarcă vreodată aici, se înghesuie așteptând ore întregi la rând pentru a numi președintele de aici sau parlamentarii de aici? Să fie doar simțământul patriotic și dragostea arzătoare de glia strămoșească?
