“DACĂ NU ERAM ROMÂN, FUGEAM ÎN ROMÂNIA”!

Distribuie pe:

Un turist mergea la pas domol printr-un sătuc de la granița imaginară a Țării Oașului sătmărean cu cea a Lăpușului maramureșean. Așezare ce își are casele, gospodăriile, școlile, bisericile, dispensarul medical, căminul cultural, biblioteca, prăvăliile, crâșmele și bodegile răsfirate pe culmi de dealuri și coline. Și după ce a tot urcat și coborât frumoasele ulițe lungi și întortocheate ale acelui sat, împrăștiate printre vechi grădini și bătrâne livezi cu pomi fructiferi plini de poame dulci și aromate ale toamnei, la un moment dat intră pe sub arcada unei porți masive și larg deschise. Admiră stâlpii laterali, ciopliți în lemnul roșcat al gorunlui, decorați cu motive sculpturale solare, peste care trona o “funie din lemn-cioplit, împletită în 5 și-n 6”. Curând, însă, avea să se convingă că, din întâmplare, nimerise în micul cimitir al unei familii de oșeni sau de lăpușeni. Obosit de atâta umblătură se așază pe o foastănă groasă de stejar, rânduită de gropari să fie laviță odihnitoare în mijlocul unui pâlc de morminte, presărate cu sfinte cruci. Din lipsă de ceva mai vesel pentru sufletul său, se așternuse în a desluși înțelesurile de neînțeles ale câtorva dintre inscripțiile funerare ale crucilor acelor morminte: “Grigore a lui Pitiș. A trăit 7 ani, 3 luni și 12 zile”; “Parascheva Onului, morarul satului. A trăit 3 ani și 21 de zile” ; “Ion al rotarului-fierar și potcovar. A trăit 5 ani, 3 săptămâni și 2 zile”; “Veta a lui Lazăr, moașa satului, a trăit 7 ani, 2 luni și 7 zile”. În total: cinsprăzece morminte și tot atâtea cruci de lemn îmbătrânit, cu înscrisurile de curând reînnoite de mâna destoinică a vreunui binevoitor creștin de prin partea locului. De îndată, acel om străin de sat (nu și de neamul său cel românesc și de credința creștină străbună), avea să fie cuprins de un sentiment ciudat. Își zicea, în sinea lui, că ajunsese într-un cimitir al copiilor unei mult prea îndoliate și triste familii. Până atunci, doar o simplă bănuială, spulberată, însă, de spusele unui bătrânel aflat în treacăt pe acolo și care se recomandase a fi învățătorul-pensionar al acelui sat: “Să știți că aici, la noi, în vechiul și eroicul Oaș istoric, încă mai păstrăm omenosul și creștinescul obicei de a ne îngropa morții în pământul reavăn sau lutos al livezilor și grădinilor din apropierea caselor noastre de locuit”. “Bine, bine, zise străinul. Auzisem și eu de obiceiul vostru strămoșesc. Dar de ce și pentru ce acest mic cimitir este numai și numai al copiilor?!”. “Nici vorbă de așa ceva”, prinde a spune localnicul, după care continuă: “Trebuie să vă spun că suntem printre puținele sate pur românești, oșene, lăpușene și maramureșene în care se mai păstrează datina din vechime în care, de cum copilul prinde a vorbi, părinții săi scriu într-un carnețel întâmplările fericite din viața acestuia. Apoi, la împlinirea vârstei de 7 ani, atunci când copilul devine școlar, părinții săi îi dau în păstrare acel carnețel, îndemnându-l să își țină singur “evidența momentelor fericite ale vieții sale”. Apoi, la moartea acestuia, urmașii săi, sau rudele cele mai apropiate, îi adună aritmetic orele, zilele, săptămânile, lunile și anii de aleasă bucurie și fericire, trecând pe crucea mormântului odihnei sale veșnice, doar acel interval de timp din viața celui plecat la Domnul. Așadar, socotim doar darurile venite de la Bunul Dumnezeu de a ne naște creștini, de a crește mari și sănătoși, de a munci cu hărnicie și de a trăi în armonie și în credința străbună cu semenii noștri! De unde rezultă și mândria noastră de a fi români. Și nu un alt neam străin nouă. Vecin sau mai îndepărtat. Ca urmare, avem în păstrare două ziceri înțelepte și patriotice. Prima sună cam așa: “Dacă nu eram român, fugeam în România”, iar a doua: “Chiar și când sunt în Țară, tot mereu îmi este tare dor de Țara mea!”.

Lasă un comentariu