IOBAGII DIN CLOPOTIVA (III) ULTIMA TICĂLOȘIE A LUI NANDRA

Distribuie pe:

Convoiul cu cei din urmă oameni din Clopotiva, care erau hărăziți să lucreze în pădurile lui Nandra, sosise pe la amiază, a doua zi.

Argații îi spuseră că pe drum unul dintre iobagi murise.

- Care? - întrebă sălbatecul ungur. Nu cumva vreunul din cei tineri?

- Nu, stăpâne - răspunse argatul care-l ucisese pe bătrân. E vorba de Cloanță, hodorogul acela, care nu mai făcea altceva, decât să se vaite.

- Atunci, e în regulă! - răspunse ticălosul.

- Bătrânii nu-și câștigă pâinea pe care sunt silit să le-o dau pe zi. Dacă ar muri toți, aș fi mai bucuros. Acum, însă, vedeți să se apuce și aceștia îndată de lucru, ca să nu le dăm mâncare degeaba.

Mâncare? O pâine uscată pe zi? O, ce mult i se părea ungurului o pâine pe zi pentru lucrul ce îl făcea un Moț!

Argații porniră îndată cu Nandra la locul unde rămăsese convoiul.

Nandra își numără oamenii, văzu că toți erau acolo, și apoi îl chemă pe vătaful care împărțea lucrul și-i spuse:

- Hotărăște-le locul unde vor lucra.

Abia sosiți, iobagii trebuiră deci să se pună pe lucru, să-i doboare copaci, să-i curețe de coajă și de crengi și să-i așeze în stive.

Muncă brută, muncă grea, muncă pentru oameni odihniți și sătui, nu pentru niște bieți nenorociți, care erau pe drumuri de patru zile, care în patru zile străbătuseră cale de o săptămână și nu mâncaseră decât o jumătate de pâine pe zi.

Dar Moții erau obișnuiți cu suferințele și se așezară să facă ce li se cerea, fără să crâcnească, cu toate că în sufletul lor mulți fierbeau, mulți se gândeau să întoarcă toporul cu care doborau copacii și să se năpustească cu el asupra argaților și, apoi, asupra stăpânului lor.

După cum era și firesc, însă, nu toți fură în stare să muncească așa cum ar fi dorit argații.

Cei mai slabi, iarăși cei mai bătrâni, lucrau greoi din pricina oboselii și bicele argaților începură să intre iarăși în horă.

Un bătrân căzu, un biet bolnav de piept îi urmă.

Amândoi fură bătuți de argați, pană când rămaseră în nesimțire.

Bătrânul își reveni însă în fire, după vrea două ceasuri.

Bolnavul de piept nu se mai trezi niciodată...

Spre seară mai căzu încă un Moț.

Era tânăr, dacă împlinise douăzeci și cinci de ani, părea voinic și plin de viață. Lucra la cojitul unui trunchi de copac, când unul dintre argați, trecând pe lângă el, îi croi, fără să spună vreo vorbă, un bici peste spinare

- De ce dai? - strigă omul, revoltat.

- Așa se cojește un copac, ticălosule? - răspunse argatul și-i mai croi una. - Trage fâșii mai late, câine, căci de nu, rup biciul pe tine! Vrei să trândăvești și să lucrezi o zi întreagă la coaja unui trunchi?

- Dar nu vezi că trunchiul acesta e plin de noduri? - îndrăzni iobagul să răspundă. - Arată-mi dumneata, dacă ești mai priceput decât mine, cum se cojește mai bine.

- Eu să-ți arăt, vierme blestemat? - răcni argatul și tăbărî cu biciul asupra nenorocitului.

Și cum Moțul era voinic și îndârjit și nu scotea niciun geamăt măcar, i se păru că nu-l lovește de ajuns de dureros. Argatul întoarse, deci, biciul și începu să dea cu coada lui, lovind la întâmplare, unde nimerea.

Spre nenorocul bietului iobag, una din loviturile argatului îl nimeri în tâmplă și Moțul căzu la pământ, în nesimțire.

- Așa? - începu atunci argatul să răcnească și mai tare și mai furios. - Acum te mai și prefaci? Crezi că mă păcălești pe mine? Un vlăjgan ca tine leșină din câteva lovituri? Stai, că-ți arăt eu ție!

Și nemernicul începu să lovească din nou, cu și mai multă furie în nenorocitul care zăcea la picioarele lui.

- Ce faci aici, Pișta? - auzi argatul deodată în spatele lui și când se întoarse, se văzu în fața lui Nandra.

Acesta venise să vadă dacă iobagii nou sosiți lucrau cum trebuie și auzind răcnetele argatului, venise la fața locului.

- Ticălosul acesta nu vrea să lucreze, stăpâne - răspunse nemernicul argat - și se preface că a leșinat, din câteva lovituri de bici pe care i le-am dat.

- Dar de ce l-ai bătut? - întrebă Nandra.

- Fiindcă mănâncă de pomană pâinea milostivului meu stăpân - zise argatul. - Priviți, ce fâșii subțiri de coajă trăgea din trunchiul acesta. Se juca. Valahul blestemat, nu lucra. Iar când i-am spus să tragă fâșii mai groase de coajă, mi-a răspuns că dacă nu-mi place cum lucrează el, n-am decât să trag eu fâșii mai groase.

Nandra încruntă sprâncenele. Apoi se apropia de cel leșinat și lovindu-l fără milă cu piciorul, strigă:

- Scoală de acolo, vierme. .

Firește, însă, că iobagul nu se mișcă. Nefericitul nu simțise lovitura stăpânului, era lipsit de cunoștință.

- Scoală, n-auzi? - răcni Nandra și-l lovi din nou cu cizma.

Și când văzu că iobagul tot nu se mișcă îi spuse argatului:

- Pișta, ia doi oameni și să mi-l aduci la cortul meu. ÎI fac eu nu numai să-și vină în fire, dar și să știe pe viitor cum se cojește un copac.

Cu aceste cuvinte, Nandra plecă să inspecteze mai departe lucrul iobagilor.

(M.G.)

(va urma)

Lasă un comentariu