Trecuse o jumătate de ceas.
Noaptea începuse să se lase, dar iobagii nu se înapoiaseră încă de la lucru.
În schimb, în fața cortului lui Nandra se oprise argatul Pișta, însoțit de doi moți, cari aduceau pe o targă trupul nemișcat al unui tovarăș de al lor.
Era nenorocitul lovit în tâmplă de argatul Pișta, bietul moț, pe care Nandra îi spusese servitorului său să i-l aducă la cort.
Nandra sosise și el cu cinci minute mai înainte și se întinsese pe patul de campanie din cort.
- Am venit, stăpâne! - îi anunță Pișta.
- Și ce vrei? - întrebă Nandra, care uitase între timp despre cele petrecute în pădure.
- Mi-ați spus să vi-l aduc pe ticălosul care se preface că a leșinat. L-am adus. Este afară.
- Aha! - făcu Nandra. - Îmi aduc aminte... Ei, ia să-l trezim noi pe blestematul acesta... dacă nu mă înșel, îmi spuseseși că valahul se juca, nu lucra, și tăia din trunchiul copacului fâșii foarte subțiri de coajă.
- Așa este, milostive stăpâne.
- Bine! - făcu Nandra și un rânjet drăcesc îi încolți în jurul buzelor. - Am găsit eu un mijloc de a ne încredința dacă ticălosul se preface, sau a leșinat într-adevăr.
Cu aceste cuvinte se duse până la o lădiță dintr-un colț al cortului, o deschise și scoase din ea un brici.
- Așa! - rânji nemernicul. - Acum fii tu așa de bun, Pișta și strigă-mi-l pe Kociș, bucătarul meu.
Argatul ieși din cort și-i văzu pe cei doi moți, cari îl aduseseră pe cel leșinat, trudindu-se să-l readucă pe acesta la viață.
- Ce faceți acolo, blestemaților? Aha, vă prefaceți, că-l treziți... Nu se prinde, valahi cu păr pe limbă. Atât eu, cât și stăpânul meu știm că ticălosul acesta nu este leșinat și numai se preface, cum vă prefaceți și voi că vreți să-l treziți. Vă vom învăța noi minte îndată, pe toți trei!
Cu aceste cuvinte Pișta se îndepărtă.
Cei doi moți se așezară însă cu și mai multă îndârjire pe lucru și se trudeau din răsputeri să-și trezească nefericitul tovarăș.
- Doamne, de și-ar veni odată în fire! - zicea unul din ei. - Oricât, dar parcă tot e mai bine să fie treaz. Poate găsește ceva să se apere, poate știe să spună cum stau lucrurile și Nandra nu-și va bătea joc de el, tăindu-i nasul sau limba sau urechile, după cum îi este obiceiul.
Spre marea bucurie a moților, leșinatul începu să dea semne de viață și în curând apoi, își veni în fire.
La început nu-și amintea nimic. Pe urmă însă cele întâmplate îi veniră în minte și ochii i se umplură de nobilă mânie.
- Nemernicul acela de Pișta... M-a lovit cu coada biciului în cap... Nu l-ar mai răbda Dumnezeu pe fața pământului! Dar ce căutați cu mâna aici?... Cine...
- Vei vedea îndată ce cauți aici! - strigă Nandra, care între timp ieșise în ușa cortului.
Toți trei se cutremurară.
Spaima lor de acum nu era însă nimic, față de spaima care urma să-i cuprindă peste câteva minute.
Dinspre celelalte corturi se ivi Pișta, însoțit de Kociș, bucătarul de o sută și douăzeci de kilograme al lui Nandra.
- Ascultă, Kociș! - zise blestematul asupritor al românilor bucătarului său, când acesta ajunse în ușa cortului.
- Poruncește, stăpâne!! - făcu Kociș.
- Ticălosul acesta de valah făcea până mai adineaori pe leșinatul. Când a văzut însă că gluma se îngroașă și că pe noi nu ne poate lega la gard, a găsit că este mai bine să renunțe la înșelătorie și să-și vină în fire.
- M-a lovit cu coada biciului în tâmplă și am leșinat într-adevăr!! - își strigă nefericitul nevinovăția.
- Gura! - răcni Nandra. - Să vorbești atunci când te voi întreba eu!
După aceea se întoarse din nou spre bucătar și urmă astfel:
- Și nemernicului acestuia îi place să chinuiască bieții copaci, trăgând de pe ei coaja în fâșii subțirele ca degetul. Trebuie să-i arătăm cât suferă un biet copac, când îl cojești în fâșii atât de subțiri. Vei lua deci briciul acesta și vei coji de piele spinarea valahului, în fâșii de lățimea unui deget.
Ochii lui Pișta luciră de bucurie.
Ochii moților se umplură de groază.
(M.G.)
(Va urma)
