Era numai o amenințare sau, într-adevăr, ungurul voia să-și ducă la îndeplinire acest gând, care întrecea în sălbăticie tot ce născocise el până atunci?
Să jupoaie de viu pielea de pe nenorocitul lor tovarăș? Dumnezeule, dar era în lumea aceasta un om care să fie în stare să născocească o asemenea grozăvie?
Nu, nu le venea să creadă!
Prea mare ar fi fost barbaria, prea teribilă cruzimea!
Din nefericire. însă, Nandra nu glumise și nici nu avusese de gând numai să-l sperie pe iobag.
La un semn al lui Kociș se apropia de Frâncu - așa îl chema pe Moțul adus pe targa din pădure - îl smuci la pământ și vru să încalece peste el.
Dar nenorocitul se zvârcoli și-l aruncă cât colo.
- Încă o mișcare și-ți sbor creierii! - răsună atunci vocea furioasă a lui Nandra, care-și scosese un pistol din buzunar și-l îndreptase înspre iobag.
În același timp, Nandra mai scoase și un fluier din buzunar și suflă în el.
Îndată se iviră din cortul cel mai apropiat doi argați, cari alcătuiau paza personală a lui Nandra și de cari nu se despărțea niciodată.
Îi era teamă ticălosului că, într-o bună zi, vreunul din iobagi se va revolta și-l va ataca. Presimțea, pe semne, ce-l așteaptă!
- Puneți mâna pe nemernicul acesta și legați-l! - zise el argaților.
Între timp, însă, Frâncu se ridicase în picioare și, pe semne, spunându-și că tot era mai bine sa moară lovit de glonte, decât să fie jupuit de viu, se repezi disperat spre Nandra, strigând:
- Mor eu, dar să mori și tu, stăpâne blestemat!
Nenorocitul nu apucă însă să ajungă până la Nandra.
Kociș, bucătarul, care era mai aproape de el, îi puse piedecă și Frâncu se întinse la pământ, cât era de lung.
În aceeași clipă răsună și o detunătură.
Nandra, speriat, apăsase pe trăgaciul pistolului și glontele pornise.
Cum însă Frâncu se prăbușise la pământ, în urma piedecii puse de Kociș, plumbul sbură pe deasupra lui, fără să-l atingă.
O, cât ar fi fost mai bine pentru el, dacă glontele îl nimerea și-l ucidea pe loc, într-o clipă!
Soarta hotărîse însă altfel.
De îndată cel văzură pe Frâncu la pământ, Pișta și cu ceilalți doi argați se repeziră la el și în câteva minute nenorocitul era legat cobză, de mâini și de picioare.
Kociș, bucătarul, nu mai așteptă atunci o nouă poruncă a stăpânului său, ci îngenunchiă cu uriașa greutate a corpului său pe mijlocul nenorocitului.
Din câteva mișcări îi rupse sdrențele care țineau loc de cămașă și spinarea lui Frâncu ieși la iveală.
- Bagă de seamă, Kociș - spuse Nandra bucătarului, sub care bietul moț nici nu putea să se mai miște. - Fâșii de grosimea unui deget... Nu mai groase!
- Las' pe mine, stăpâne! Să vezi ce tăiței subțiri scot eu din spinarea acestui valah afurisit.
Ungurii râseră. Pe români însă îi trecură fiori de groază.
Și unul din ei, mai inimos și mai impresionat de grozăvia care se pregătea, se aruncă în genunchi în fața lui Nandra.
- Ai milă, stăpâne! - se rugă el - gândește-te că este om și el, ca d-ta... nu-l chinui în felul acesta atât de sălbatec... Dacă vrei să te răsbuni cu tot dinadinsul, iată, suntem noi aici, tovarășul meu și cu mine. Taie-ne nouă urechile, taie-ne limba, ce vrei, numai mută-ți gândul de a-l jupui de viu pe bietul Frâncu. Fie-ți frică de Dumnezeu!
Nandra se încruntă și primul gând fu să-l ia la bătaie pe Moțul care îngenunchiase înaintea lui.
Pe urmă însă se răsgândi și întrebă, cu un rânjet diabolic:
- Cum ai spus? Să vă tai urechile și limba?
- Taie-ni-le, numai pe Frâncu iartă-l de groaznica pedeapsă pe care i-ai dat-o.
Moțul se întoarse înspre tovarășul său și-l întrebă:
- Nu-i așa, Ioane, că primești și tu să ți se taie urechile și limba, numai să-l scăpăm pe Frâncu?
- Să mi le taie... Să mi le taie! - îngână cel de-al doilea moț, care tremura și mai mult la gândul că Frâncu va muri jupuit de viu, căci îi era ginere.
- Vezi, stăpâne, și Ion primește să ne schingiuiești pe noi, numai pe Frâncu să-l ierți de groaznica osândă.
Între timp, în vreme ce moțul se întorsese spre socrul lui Frâncu, spre a-l întreba dacă primește să fie ei pedepsiți în locul flăcăului, Nandra făcuse un semn argaților.
(va urma)
