Pe când primul Moț vorbea acum, din nou, argații se apropiară pe nesimțite de el și de socrul lui Frâncu și deodată îi prinseră în brațe.
Iar Nandra zise atunci, râzând cu poftă:
- Pișta, tu leagă-le picioarele să nu poată fugi.
Pișta duse îndată la îndeplinire porunca stăpânului său, care apoi se adresă celor doi Moți:
- Dacă vreți să vi se taie urechile și limba, însemnează că nu mai aveți nevoie de ele. Eu sunt gata să vă îndeplinesc dorința. Am să vi-o îndeplinesc, însă, numai pe jumătate. Limba v-o las, ca să puteți istorisi și celorlalți Valahi, ce a pățit ticălosul acesta, care zice că nu știe să cojească un trunchi de copac.
- Nu așa, stăpâne... nu așa am zis! - strigă primul Moț, revoltat.
- Suntem gata să ne lăsăm să ne tai urechile și limba, dacă-l ierți pe Frâncu. Dar dacă nu-l ierți, cu ce am păcătuit noi, de pui argații să ne țină și să ne lege?
- Gura, vierme! - răspunse Nandra.
- Ai spus și tovarășul tău a întărit că și dorința lui este să vi se taie limba și urechile. Ei bine, nu vreau să se poată spune că sunt un om, care nu-mi plec urechea la păsurile robilor mei. Pișta, scoate briceagul și retează-le urechile. De limba lor, însă, să nu te atingi, fiindcă de ea au nevoie, ca să istorisească mai departe cum a fost pedepsit leneșul acesta.
Pișta își scoase briceagul din buzunar și se apropia de Moț.
Nenorocitul se zvârcoli, se smuci, dar cum era legat de picioare, împotrivirea lui rămase fără folos și mai întâi urechea dreaptă, apoi cea stângă, îi căzu sub briceagul argatului, care cu o sălbăticie vrednică de stăpânul său, zicea, râzând:
- Măcar dacă ar fi fost de porc urechile acestea, am fi făcut piftie din ele!
Urletele de durere ale nenorocitului nu-l împiedecară pe Pișta să facă același lucru și cu Ion, socrul lui Frâncu.
Cei doi nenorociți, cari fuseseră destul de nesocotiți să-și închipuie că spiritul lor de nobilă jertfă va muia inima de câine a lui Nandra, își țineau acum cu mâinile locurile însângerate unde, până cu o clipă mai înainte, le fuseseră urechile și răcneau de durere, blestemându-l pe acela, care dăduse împotriva lor neomenoasa poruncă.
Acesta se desfăta însă la răcnetele lor, întocmai cum se desfată fiara sălbatecă la țipetele prăzii pe care o sfâșie.
- Și, acum, destul cu bocetele! - striga apoi Nandra spre cei doi iobagi, cari nici măcar să se vaite nu aveau voie.
- Trebuie să trecem la partea doua a petrecerii de astăzi.
Iobagii continuară însă să strige și să blesteme, zvârcolindu-se pe pământ, cu picioarele legate.
- Pișta - zise atunci Nandra, argatului său.
- Scoate briceagul, și dacă viermii aceștia mai fac gălăgie, trage-le și lor câteva fâșii de piele de pe spinare. Amenințarea aceasta nu putea să rămână fără efect.
Nenorociții Moți scrâșneau din dinți, își înăbușiră durerea și nu mai strigară, nu mai blestemară, decât în gând.
Atunci Nandra se întoarse spre bucătarul, care nu se mișca de pe spinarea lui Frâncu, înăbușindu-l aproape pe acesta prin greutatea lui și-i zise:
- Acum, dragă Kocsiș, arată acestui ticălos, ce simte un biet copac, când este decojit în fâșii prea subțiri!
Bucătarul făcu cu ochiul, în semn că-l va învăța el minte pe nenorocitul dedesubtul lui și așează vârful ascuțit al briceagului pe spinarea goală a Moțului, sus, lângă ceafă.
- Îndurare Aveți milă Gândiți-vă că sunt om ca și voi! - răcni bietul român.
Dar nici Nandra și nici Kocsiș nu se lăsară impresionați de strigătele deznădăjduite ale lui Frâncu.
- Tu ești om? - făcu Nandra, răzând batjocoritor.
- Tu ești vierme, ticălosule, tu nu ești om. Înainte, Kocsiș!
(va urma)
