SALONUL ÎNGERILOR

Zgomotul, parcă mai insistent decât de obicei, luminile mai țipătoare, totul prea cunoscut și totuși, destul de nou, în această stație la care mă duce din ce în ce mai frecvent noul meu autobuz: Ambulanța. Știu ce urmează și, desigur, nu am cum să știu chiar totul. Părerea face parte din fiecare drum. Câte păreri îți vin într-un drum cu targa? N-ar trebui să miroasă a mâncare de bufet care-ți întoarce stomacul pe dos, mai ales că e trecut binișor de miezul nopții. Liftul ar trebui să aibă aer, poate nu aerul acela minunat, de pădure, cu care mi-ar place să îmi umplu mereu plămânii, dar aer de respirat. Becuri hipnotice, coridoare lungi și întortocheate, asistente trezite și targa mea scârțâind din roțile încăpățânate să nu se lase împinse într-o rostogolire mai lină.

Cearceafurile mov îmi smulg primul zâmbet. Nu e albul acela obositor de spital. Poate de aceea trece și prima noapte atât de ușor. Aș fi preferat mai puțină lume în salon, mai ales acum că stația se numește: Neurologie, dar, curând, înțeleg cât de norocoasă sunt cu acest salon. Șase paturi, șase paciente, șase cazuri, eu, unul dintre ele. La geam, Tanti Maria. Are 88 de ani. Dimineața, asistentele vin să o spele, să o schimbe, să îi pună sondă, să o hrănească. A ajuns în spital după ce s-a trezit într-o dimineață fără să mai poată scoate un cuvânt sau să se miște. Atât. În prima zi nici nu înțelege ce i se spune. Nu are haine de schimb și i se aduce de la magazia spitalului un tricou cu însemnele campionatului de karate de la Tușnad din 2003. Pun mâna pe telefon și o sun pe mama. Am o pijama și două cămăși de noapte care mi-au rămas mari și pe care nu le mai port. Să vezi cum arată Tanti Maria în pijamaua portocalie cu ursuleți și volănașe pe umeri! Al doilea zâmbet! Două zile nu le-a lăsat tanti pe asistente să i-o dea jos. Abia din a treia zi se lasă îmbrăcată cu cămașa de noapte albă cu buchețele de flori albastre. Așa o așteaptă pe logopedă. Face cuminte ce i se spune, dar nu și în afara ședinței de logopedie. N-o vezi suflându-și zilnic aer în obraji sau scoțându-și limba, deși exercițiile ar ajuta-o să își revină imediat. Au oamenii în vârstă o demnitate a lor pe care mulți tineri nu o ating în zilele noastre. Cum a progresat Tanti Maria fără exercițiile de logopedie? În fiecare dimineață și în fiecare seară o auzeai chinuindu-se să își spună rugăciunile. Cât mai clar, cât mai tare, până ce am început să înțelegem și noi ceea ce spune. Și ce crezi că mi-a spus prima dată Tanti Maria, după ce am înțeles primul “mulțumesc”? O rețetă secretă de bomboane cu morcovi și fulgi de cocos, pentru că eu sunt vegetariană.

Una dintre marile mele probleme în spital a fost mereu imposibilitatea de a dormi. Hotărâtă să nu adaug de data aceasta restului problemelor mele și insomnia, chiar dacă ea e aducătoare de muze și clipe filosofice, mi-am ales fereastra din mijloc, cea veșnic liberă de jaluzele, și am fixat cu privirile petecul de pădure ce arămea la poala spitalului. Deasupra ei, pe un colț al clădirii, o lumină mare, roșie, de veghe pentru heliport, căsca parcă prăpastia lumilor pierdute. De acest pervaz se apropie toamna cu prima rafală de vânt și prinse a coace turtă dulce în diferite forme, culori și mărimi. Coșurile arămii se aliniară singure ademenind cete de îngeri. Ah, ce le mai place îngerilor turta dulce! Și când fiecare frunză deveni o bucățică aurie scăldată în miere, fereastra se deschise și aripi moi fâlfâiră înăuntru, îngerii găsindu-și loc pe stativele cu perfuzii.

-”Istenem, nem tudom” - Dumnezeule, nu știu - suspină cu o durere sfâșietoare, poate a o suta oară, Tanti Rozsi, care, de când fusese adusă încerca să își dezlege legăturile cu care îi erau imobilizate mâinile. Cred că nimeni nu o înțelegea în acele momente înafară de Dumnezeu.

- Simt o mare durere la ea, în Chakra Inimii.

Doamna Georgeta, cea care îmi spune părerea din patul din față, a fost cândva profesoară de fizică, la Brăila. Viața a dus-o departe, și, în drumurile sale, de multe ori a ajuns în India. Îmi place să stau de vorbă cu ea și îi împărtășesc multe dintre păreri. Atunci când viața a hotărât că e cazul ca mie să îmi pună piedică puțin, am luat calea terapiilor alternative. Toate, dar absolut toate metodele care au grijă de spirit exprimă aceleași metode. Uite, Tanti Maria e greco-catolică, Tanti Rozsi e romano-catolică, doamna Georgeta crede în budism. Eu? E greșit să spun că eu cred într-unul Dumnezeu și atât? Nu mă târăsc în genunchi pe la moaște, nu îngroș rândurile bisericilor de sărbători, dar îmi scriu propriile rugăciuni cu sufletul și am un duhovnic, de mai bine de 15 ani, care mi-a fost mereu alături, mă spovedesc și mă împărtășesc cel puțin o dată pe an la o mănăstire ortodoxă care, pe vremuri, a fost doar o bisericuță de lemn. Gândurile mi se blochează când ușa se deschide și un preot intră în salonul acesta. Se așează pe marginea patului meu și îmi spune că e prieten cu duhovnicul meu. Acesta fiind plecat, l-a rugat să treacă pe la mine, să-mi stea alături, să mă asculte în clipe grele. Îmi dau lacrimile instant și nu pot spune decât ce a însemnat părintele duhovnic în viața mea, ce înseamnă și cât de mult poate să conteze un gest, oricât de mic, într-o clipă de răscruce. Se apropie ziua mea de naștere, ziua mea de nume și știu că mereu de Sfântul Mihail, duhovnicul meu alegea să mă felicite pentru ambele și să mă facă să mă simt binecuvântată.

A făcut-o în acest an cu un preaplin de gesturi pentru care nu pot să-i fiu decât recunoscătoare dacă

se putea mai mult decât îi eram până acum.

Lumea e iubire, nu poate trăi fără iubire. Prin iubire lucrează Dumnezeu și energiile acestui univers. Vezi salonul în care au poposit îngerii? Să-ți spun încă o întâmplare din acest salon. S-a alăturat pentru puțin timp pacientelor din acest salon Mădălina din Cisnădioara.

26 de ani, frumușică foc, diagnostic greu, de copil învățată cu spitalele, dar cu un zâmbet minunat pe chip. A venit pentru un tratament la Tg.-Mureș, în altă parte neaflând despre alte posibilități de tratare a bolii. O minune de fată, cu o credință imensă în minuni. Și ce crezi că au făcut îngerii? O minune, desigur! Un tratament care, printr-o sarcină, nu numai că i-ar salva viața, ci ar putea și să se vindece total. Nu știu de ce eu cred că o fetiță îi va salva viața, iar eu îi voi scrie acelei fetițe o carte care se va intula “Mădălina - Bulina”. Să țineți minte lucrul acesta, bine?

Iubirea a fost în fiecare floare primită de ziua mea în spital, în fiecare îmbrățișare și sărut, în fiecare îmbucătură de mâncărică sau prăjiturică cu care cei dragi au sperat să îndulcească zilele de tratament. Și a mai fost un gest pe care îngerii mi l-au făcut cadou la împlinirea celor 7x7 ani. Gestul vorbește despre o iubire din urmă cu 25 de ani. Când mă gândeam la acea iubire pe care am avut-o în studenție, prima mea iubire, îmi spuneam că este vorba despre acel fel de iubire pe care îl are fiecare om măcar o dată în viață, la care să te gândești cu recunoștință până în ultima clipă a vieții, chiar dacă nu s-a împlinit așa cum ți-ai fi dorit sau programat. În noaptea în care s-a împlinit vârsta la care Osho spune că tindem spre maturitatea spirituală, la 2 ceasuri trecute de miezul nopții, intră pe telefonul meu, prin internet, 3 mesaje de departe:

“La mulți ani întotdeauna în această zi”

“Ai fost mereu cea mai bună”

“Iartă-mă pentru că am fost un prost! Am fugit după un destin fabricat”

Am recunoscut semnătura, chiar dacă timp de 25 de ani am pierdut (în mod voit) firul care ar fi asigurat o oarecare legătură, dar cadoul îngerilor pentru mine a fost acela că nu am mai recunoscut amintirea sentimentelor. Sufletul meu s-a liniștit, ca și cum s-a așezat într-un fotoliu și ar fi spus: “Ah, bine, am suferit câțiva ani, am făcut niște greșeli la vulnerabilitate, dar te iert! Te iert pentru că ai înțeles ce ai făcut, te iert pentru că nu vreau să suferi și te iert pentru că atât cât mai e înainte vreau să rămână tot frumosul în urma mea”. Se spune că un om este așa cum rămâne în amintirea cuiva după despărțire. Mă bucur că după despărțire, cel care mi-a cerut mâna pentru prima dată și nu a avut curajul să meargă până la capăt a găsit puterea să ceară iertare și, prin asta, să-mi ofere mie un strop din liniștea sufletului.

E multă pace în înțelegere și conștientizare, e multă înțelegere în durere. Se spune că unii dintre cei mai mari clasici ai literaturii universale au suferit cumplit. Nu vreau să ajung un alt Dostoievsky, îmi doresc în schimb ca aripile îngerilor care au atins vreodată durerea să îi învețe pe cei care o pot alina nevoia de iertare, și tuturor puterea de a dărui o binecuvântare, așa cum a făcut Tanti Maria când a plecat din spital, îmbrăcată în cămașa de noapte roz, acoperită de capotul ei vechi, ros în cotul stâng, când m-a îmbrățișat și mi-a spus să nu uit că toată viața ei se va ruga pentru mine.

E toamnă. Plouă. Pe fereastra Salonului Îngerilor apare Uroboros, șarpele care își înghite coada pentru a desena infinitul pentru cei care n-au înțeles că nu există sfârșit când e vorba despre timp.

 

Lasă un comentariu