Omul de aleasă cultură-cultă și gastronomică, epigramistul-poet și prozator Păstorel Teodoreanu (n. 30 iulie 1894, Dorohoi - d. 17 martie 1964, București), se “văita” cam așa: “Două lucruri mai alină al meu chin și a mea boală:/Damigeana când e plină și femeia când e goală”. Acum, la bătrânețea mea, unul dintre neîntrecuții meșteri olari ai Horezului Vâlcei, după nu știu al câtelea interviu radiofonic și gazetăresc, s-a învrednicit să nu mă lase să plec cu mâna goală din Casa Muzeu-Ceramic al familiei sale și mi-a oferit în dar, din colecția sa valoroasă, o oală din lut, arsă la sute și sute de grade Celsius și smălțuită în culorile naturale ale Pământului. Și cum mintea mea uitucă a uitat să-i poruncească gurii să întrebe ce anume pot să bag în ea, am pus la prins doi litri de lapte de bivoliță arpășeancă și făgărășeancă și a ieșit un lapte bătut acrișor-dulceag într-atât de bun la gust încât mi-am readus aminte de toamnele frumoase ale copilăriei mele și a fraților mei. Atunci când în amiezile zilelor însorite ședeam pe iarba răcoroasă să mâncăm de prânz, iar bivolițele, scoase la păscut pe hotarul Agnitei sibiene, se odihneau rumegând și ne admirau, cu ochii lor blânzi și mirați, pofta de mâncare și joaca fericirii noastre. Din cei 87 de ani de viață, cât a trăit fostul președinte al Republicii Franceze, Jacques Rene Chirac (n. 29 noiembrie 1932 - d. 26 septembrie 2019), ultimii doi au fost precum o lumânare de mult aprinsă și ajunsă la cele din urmă pâlpâiri, astfel încât un confrate în ale gazetăriei avea să noteze următoarea tristă constatare: “...pentru el a fost o mare tăcere peste un mare vid. Inima lui bătea, sângele îi circula prin vene, ochii îi erau deschiși, dar omul era inexistent”.
NOTĂ: A plecat din lumea celor vii, lăsând în urma lui, pentru Franța și francezi săi dragi, următoarele împliniri notabile: a redus mandatul prezidențial de la 7 la 5 ani, a adoptat moneda euro, a renunțat la serviciul militar obligatoriu și a fost printre acei șefi ai statelor lumii care s-au opus, în anul 2003, intervenției militare în Irak.
PS: Cei patru președinți ai noștri, de după Decembrie'89, mai de frică, mai de voie bună, s-au declarat pro-europeni și pro-NATO, dar au lăsat în urma lor multă inechitate între români. Zilele și nopțile lunilor septembrie și octombrie, precum și cele ale primelor două decade din noiembrie, ale acestui capricios an meteorologic, aveau să mă facă să cred că mă aflu când la sfârșitul întârziat al verii, când la începutul timpuriu al toamnei și al iernii. Un fel de amestecătură de trei anotimpuri și de tot atâtea stări sufletești ale românilor. Neștiind cu ce haine să mă îmbrac, diminețile le iau pe cele de toamnă răcoroasă, ziua în amiaza mare, pe cele de vară fierbinte, iar la căderea serilor, cele ale iernilor friguroase. Prilej de a-mi readuce aminte cât de bine mai era în copilăria mea, atunci când nu numai fiecare anotimp aștepta cuminte la locul lui să-i vină rândul, dar și oamenii satelor și orașelor. Copleșit de astfel de plăcute amintiri, aveam să străbat cu pasul ulița mare a unui sat din valea superioară a Mureșului. Localitate în care zăpezile iernilor troienesc nu numai casele și gospodăriile sale, dar și toate împrejurimile care în orice anotimp al anului par că se sărută cu înaltele păduri ale Munților Gurghiului, Călimanilor și Giurgeului. De unde și amintirea-mi inspiratelor versuri: “Afară ninge liniști/ Și-n sobă arde focul,/ Iar noi, pe lângă mama stând/ De mult uitarăm jocul”. Erau acele plăcute zile scurte și nopți lungi și întunecoase de iarnă, atunci când jăratecul lemnelor arzând trosneau sub tuciul negricios al plitelor sătenilor, în vreme ce în liniștea călduță a odăilor se auzea doar sforăiturile-torcătoare ale bătrânilor motani, visând la apropiata lor reîntâlnire cu frumoasele, tinericile și iubărețele pisicuțe ale vecinilor de case, de șuri, de grajduri, de cotețe, de fânare, de poduri și de cumpănile fântânilor.
