Pornind de la Beersheba, o armată unită de britanici, australieni și nou zeelandezi a împins din spate retragerea armatei turce peste deșertul arid. Atacul a lăsat în urmă suita de cămile care purtau apă. Sticlele de apă erau goale. Soarele ardea fără milă deasupra unui cer pe care vulturii se roteau în așteptare. “Capetele ne dureau”, scrie Gilbert, “și ochii noștri deveniseră congestionați și încețoșați în acea strălucire orbitoare... Limbile noastre au început să se umfle... Buzele s-au făcut de un roșu înnegrit și s-au crăpat”. Aceia care s-au retras din coloană nu au mai fost văzuți niciodată, dar armata disperată a luptat până la Sheria. La Sheria existau izvoare, dar erau incapabili să cucerească acel loc, până la lăsarea întunericului: astfel, mii de oameni fiind condamnați la a muri de sete. “Am luptat în ziua aceea”, scrie Gilbert, “ca niște oameni luptând pentru viețile lor... Am intrat în Sheria, în urma retragerii turcilor. Primele obiecte, pe care vederea noastră le-a întâlnit, au fost cisternele mari, de piatră, pline cu apă de băut, rece și limpede. În văzduhul liniștit al nopții, sunetul apei curgând în recipiente putea fi auzit deslușit: totuși, niciun bărbat nu a murmurat atunci, când s-au dat ordine ca batalioanele să se șarjeze, de două ori mai intens, în fața cisternelor”.
El prezintă apoi prioritățile grave: cei răniți, santinelele de serviciu, apoi companie după companie. A durat patru ore până când ultimul bărbat și-a băut porția de apă și în tot acest timp ei au stat la douăzeci de pași de un mic perete de stâncă, de partea cealaltă a acestuia fiind mii de galoane de apă.
