ACTORUL NICU MIHOC: „TOT CE NU MĂ EMOȚIONEAZĂ, TOT CE NU CONSUMĂ ENERGIE ȘI NU DĂ ENERGIE, NU E TEATRU"

Distribuie pe:

Personalitate nonconformistă, actor reputat, unul dintre fondatorii teatrului independent mureșean (și unul dintre arhitecții săi la nivel național), Nicu Mihoc este în prezent actor și director artistic al Companiei „Liviu Rebreanu" a Teatrului Național Târgu-Mureș. În calitate de director artistic, încearcă să pună în valoare membrii trupei în spectacole cât mai ofertante și mai variate, având convingerea că teatrul a fost și va fi mereu al actorului, în jurul căruia se coagulează energiile creatoare ale scenei.

Deși numărul spectatorilor a crescut în fiecare an, Teatrul Național Târgu-Mureș a devenit, cu ambele companii, o prezență familiară în cadrul Festivalului Național de Teatru și nu numai, iar performanțele actorilor au început să fie validate și de critică (Premiul UNITER pentru „Cel mai bun actor în rol secundar" decernat în acest an lui Richard Balint pentru rolul Mr. Lockhart din „Navigatorul", în regia lui Cristi Juncu, este elocvent), fiecare stagiune aduce cu sine noi provocări, iar actuala a început sub auspiciile unui buget alocat producției diminuat. Ce soluții a găsit Nicu Mihoc, ce noutăți îi rezervă publicului și ce nume noi vor figura pe afișele următoarelor producții, mi-a povestit pe larg la o discuție amicală, într-o după-amiază de sfârșit de săptămână.

 

Andrei Vornicu: - Ce noutăți va aduce noua stagiune? Propuneți o nouă direcție tematică sau o viziune înnoitoare?

Nicu Mihoc: - Teatrul e nou și vechi în același timp, însă depinde cum îl faci. E o stagiune care trebuie să fie un pic mai bună și mai diferită ca tip de abordare actoricească. În teatru e vorba despre actori. Sigur, îl facem cu regizorii, dar actorii trebuie să joace divers și să îi vezi într-un tip de evoluție. Noi suntem un teatru de repertoriu, nu un teatru independent care face doar un anumit tip de structură tematică. Avem un public divers, nu unul unitar.

Am avut un început de stagiune nu foarte elaborat, ci obligați de situația financiară cam precară, am făcut două producții ca să prezentăm niște actori într-o altă formă. M-am gândit să fac un text care se joacă și singur dacă ai actori - „Take, Ianke și Cadâr", de Victor Ion Popa - cu niște actori minunați, după care a urmat „Săraci", un text american pus în scenă de Rareș Budileanu. El împreună cu echipa făcuseră un spectacol-lectură și mă bucur acum că l-au adus la stadiul de spectacol propriu-zis. Va urma un text nou românesc, „Constantin", de Alexandru Popa, în care este vorba despre Constantin Brâncoveanu, într-o scriere cu totul aparte, care n-are nicio legătură cu ce știm noi despre istorie. Pentru mine e o provocare imensă pentru că îl joc pe Brâncoveanu și n-aș vrea clipă de clipă să joc ceva în afara omului, să fac teatru între ghilimele. Eu încerc să scot teatrul din teatru, să rămână gol omul, actorul cu resursele lui și cu situațiile. Teatrul trebuie să aibă latura asta socială, chiar politică, nu în sensul de implicare politică la nivel doctrinar, ci de a pune multe semne de întrebare.

Vom continua cu „Ultima oră", de Mihail Sebastian, în regia mea, „Niște fete", de Neil LaBute, în regia Laurei Moldovan, după care Bocsárdi László va pune în scenă probabil textul polonez „Macica (Uter)", în orice caz, un text contemporan. Bobi Pricop ne-a propus „Marte", cea mai recentă piesă a lui Marius von Mayenburg. Theodor-Cristian Popescu îmi va propune un text pentru începutul stagiunii viitoare. Tot atunci Horațiu Mihaiu va monta „Dostoievski Trip", de Vladimir Sorokin.

Din păcate, teatrul românesc trece printr-un pericol maxim. Noi vorbim de stagiune și nu despre an bugetar. Este o prostie fără margini. Nu suntem bugetați pe stagiune, ci pe an financiar. Atunci așa trebuie să gândim: ce facem anul viitor?

A.V.: - Să înțeleg că asta a fost cea mai mare dificultate de care v-ați ciocnit în stagiunea curentă?

N.M: - Teatrul românesc tot asta face: rămâne fără bani. Ar trebui un apel către guvernanți: haideți să avem măcar un buget coerent pe un an dacă nu-l putem face pe doi sau pe cinci sau pe șase ani, cum se face în Europa civilizată. Noi tot spunem, și eu m-am săturat să aud asta: „Noi, românii, suntem nu știu cum." Noi suntem minunați, ca orice altă nație de pe pământ. Teatrul românesc este la fel de bun ca și cel polonez. Vorbim de vârfuri, și de medie și de ce vrei tu. Dar acolo funcționează altfel lucrurile, de-aia au o continuitate, au o concepție despre ce înseamnă teatrul, la fel cum trebuie să ai o concepție despre o țară, despre un județ, despre ceva. „Voi nu știți ce faceți în 2021, dar nemții știu ce fac în 2026." Păi, tocmai din această cauză, iar eu nu știu ce fac mâine fiindcă n-am bani, pentru că sunt bugetat așa cum sunt.  

Revenind la actuala stagiune, vom încerca un spectacol de teatru-dans cu studenții de la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, specializarea Coregrafie. Mă bucur că a venit școala către noi să producem acest spectacol, pentru că în teatrul românesc nu se fac asemenea proiecte. În general sunt spectacole cu actori care dansează, dar eu nu cred în așa ceva. A, sunt unu-doi care au aptitudini, dar la fel ca și la scris, e nevoie de un talent special pentru asta.

„Un om fără divinitate e un animal"

A.V.: - Vor fi doi regizori care vor monta în premieră la Compania Liviu Rebreanu": Tudor Lucanu și Denisa Badea. Ce calități îi recomandă pentru proiectele pe care le vor desfășura sau cu ce v-au convins pe dumneavoastră?

N.M: - Pe Tudor Lucanu îl recomandă toate spectacolele pe care le-a făcut până acum în teatrul românesc. Tinerețea. Faptul că a propus un text precum „Constantin" spune mult despre modul în care gândește teatrul. Să vrei să pui într-un teatru un text cu o asemenea problematică e de bine. Textul „Constantin", față de altele de aceeași factură, nu are deloc acea emfază unde domnitorii vorbesc doar în parabole, în chestii mărețe, tot ce spun acolo e fundamental. Aici e fundamental doar când Brâncoveanu vorbește despre om, despre el însuși, unde-i văd toată fragilitatea. Când e pusă în mare pericol credința lui, ar putea renunța la tot ce au făcut străbunii lui? E o introspecție foarte adâncă. Acel moment când cineva îți cere să te renegi nu pe tine, ci tot ce conții tu, iar tu conții ADN-ul tuturor străbunilor tăi, singurul lucru care ne mai rămâne. E paradoxal că numai când intrăm în cele mai mari probleme existențiale ne apare Dumnezeu ca ultimă scăpare, ca ultim posibil front. Un om fără Divinitate e un animal. Fără Divinitate nu există nimic, nici proces de creație.

A.V.: - Referitor la proiectul Denisei Badea, credeți că va deschide niște porți către un public nou la Naționalul mureșean?

N.M: - Este indiscutabil. Propunerea ei aduce o altă formă de spectacol, care cred că lipsește teatrului românesc în general. Fiecare face cu trupa lui ceva ce seamănă cu teatrul-dans ca și cum ai spune: E golf? „Nu, dar știu niște tipi care joacă cricket." E altceva.

A.V.: - Totodată, stagiunea cu nr. 58 aduce pe scena Naționalului din Târgu-Mureș și doi actori tineri, studenți la masteratul de Arta actorului de la UAT Târgu.-Mureș: Daniel Vișan și Radu Anastas. Ce v-a determinat să-i invitați să se alăture echipei?

N.M: - Doi tineri actori în care cred atât eu, cât și colegii mei din trupă, și care considerăm că pot evolua și pot crește alături de noi. Când termini școala, lucrurile sunt mai complicate. E un timp de regăsire. Ei nu știu ce înseamnă un teatru și cum funcționează, dar s-au adaptat repede, iar acum trebuie să își continue drumul. Cum va fi acesta va depinde și de ei în bună măsură, pentru că actor te faci, nu te construiește nimeni. Orice pedagog ai avea, oricine ar fi profesorul tău, tu te faci. „Munca actorului cu sine însuși" nu e doar un titlu de carte. Jumătate dintre actorii români, dacă nu mai mulți, vin la teatru doar când joacă, nu citesc o carte, o piesă, o poezie, nu învață ceva. Acest actor nu se pregătește și, într-o zi, vine cineva și îl distribuie în ceva și îl prinde binele nepregătit. Nu se poate să n-ai plăcerea cunoașterii, să nu citești lucruri care te îmbogățesc, să nu citești despre profesia ta, să afli ce e cu ea. Trebuie să fii foarte deschis: să fii creuzet uneori, să fii participativ alteori, în funcție de ce vezi în          jurul tău, să fii un om de construcție. Să fii un om care ești pregătit să aduci jucăriile tale, să ai o plăcere a jocului. Dacă tu n-ai jucării înseamnă că ești un om urât.

Un actor comic nu se face, se naște"

A.V.: - Care ar trebui să fie numărul minim de premiere într-o stagiune ca să existe un echilibru al noutăților în cadrul repertoriului?

N.M: - În provincie, cel puțin șapte premiere pe an. Pentru că nu avem un public atât de mare, tot timpul trebuie să vii cu tipuri de noutate.

A.V.: - Ce gen de spectacole e cel mai îndrăgit de publicul larg și care sunt modalitățile prin care veți încerca să atrageți acest public la spectacolele aparent mai puțin accesibile sau mai puțin gustate?

N.M: - Dacă ieșim pe stradă și întrebăm lumea ce gen de teatru preferă, cei mai mulți îți vor spune că e vorba de comedie. Oamenii de teatru spun că cel mai greu de făcut e comedia, și cu toții suntem ipocriți. Nu există nici o comedie premiată la Gala UNITER sau la Ministerul Culturii.

A.V.: - Și nici la Oscaruri.

N.M: - Nici. Cel mai greu de făcut e comedia pentru că îți trebuie oameni care au aia. Un actor comic nu se face, se naște. La fel cum nu poți să devii simpatic. Ești sau nu ești. E catharsis dacă râde un om?

A.V.: - Pentru mine e.

N.M: - Păi, normal. Starea de emoție e când râzi, când plângi, când vibrezi acolo și nu știi ce să faci. Oamenilor le place comedia mai mult decât drama sau tragedia sau tragi-comedia. Dar în aceeași măsură, lumii îi place un spectacol foarte bun. Poate unii nu știu de ce le-a plăcut, dar ceva din spectacol a stârnit ceva în ei. Noi nu suntem Țociu și Palade, nu suntem teatru de revistă, teatru cu țuțe, sunt și alte genuri de spectacol, de entertainment. Unul dintre marii gânditori și muzicieni ai lumii, Mozart, a zis singura vorbă pe care aș fi vrut s-o gândesc eu: „Nu contează părerea lumii despre un artist, contează părerea artistului despre lume." Așa e și cu teatrul. Mă duc să văd o lume a unui om care îmi propune altceva. Nu că se schimbă în mine ceva automat, dar mă face să gândesc. Nu știu ce e teatrul, dar am obrăznicia să cred că știu ce nu e: tot ce nu mă emoționează, tot ce nu consumă energie și nu dă energie, nu e teatru. Trebuie să mă lovească în plex și să mă întreb: Dar de ce eu sunt așa? Ar trebui să fiu altfel. N-am inventat noi teatrul, n-o să-l inventăm niciodată, esențial este să predăm corect o moștenire celor ce vin după noi.       

 

Lasă un comentariu