* “Iisus Hristos este Izvorul vieții creștine, Rădăcina vieții. Mlădițele suntem noi, confesiunile creștine, și, mergând mai departe pe acest drum, cea mai periferică mlădiță este cea din urmă sectă. Toate se hrănesc, toate trag seva din Hristos, iar rodurile, strugurii, sunt pe măsura viabilității și rezistenței coardei. Coardele care se depărtează prea mult de tulpină se retează. Cele crescute stufos la fel. Cele care se usucă se taie și se aruncă la foc. Cel ce îngrijește via este Dumnezeu. Tot el culege rodurile, pentru viața veșnică”. (“Bucuriile suferinței”, pag. 77).
***
* “Anchetatorul pușcăriei îi spune preotului militar - căpitanul deținut Dimitrie Bejan: «Știința e categorică. Omul se trage din maimuță». Preotul îi răspunde: «Am auzit asta mai demult. Totuși, admițînd ca exactă ipoteza lui Darwin, explicați-mi cum se face că omul - animal ca și celelalte animale, materie ca și cealaltă materie în veșnică cugetare - a reușit să se ridice în două picioare și să construiască tehnica, civilizația și cultura de care ne bucurăm noi astăzi. Cum se face că omul a zidit și a scris, a inventat mașini, a domesticit animale și a pus stăpânire pe natură - chiar împotriva legilor naturii -, în timp ce restul animalelor n-au fost în stare de absolut nici un progres? Chiar! Boul a rămas bou și trage-n jug până la sfârștul lumii, dar niciodată nu va fi în stare să-și facă grajdul. Iar calul niciodată nu se va potcovi singur fără ajutorul fierarului. Fiind ale naturii, trăiesc fără abatere, conform legilor făcute de marele Creator. Dar omul? Omul a făcut grajd pentru bou și potcoavă pentru cal. A făcut chiar și bomba atomică; Merge cu racheta pe alte planete. Dumnezeul acestei ființe, care este omul, i-a dat o altă zestre decât boului, calului, mamutului sau leului; i-a dat sufletul rațional, după chipul și asemănarea, în spirit, a Creatorului. Și i-a spus: «În numele Meu, stăpânește pământul»“. (“Vifornița cea mare” - Ed. Tehnică, București 1996, pag. 249-252).
***
* “Problema Basarabiei este problema tuturor românilor. Pledez pentru românitatea Basarabiei. Ea este pământ românesc, rupt din trupul Țării și al Moldovei. Și-i stă bine să fie în Țara Româneacă; au aceeași istorie, aceeași credință ortodoxă, aceeași limbă. Pentru că una sunt slavii și alta sunt românii. Noi, toți, de la Nistru până la Tisa suntem români”. (“Hotarul cu cetăți” - Ed. Tehnică, București 1995, pag. 7).
Dimitrie Bejan (1909-1997), preot militar, căpitan, martir. Născut în orașul Hârlău, județul Iași, din părinți ortodocși răzeși, de la Ștefan cel Mare și Sfânt. “Tatăl meu a păstrat actele de răzeșie, scrise pe pergament, cu scris de mână, pe piele de vițel sau oaie. Tata l-a păstrat și eu le-am dus la Academia Română, unde sunt mii de documente”. Avea 5 surori și un frate, pe care l-a înmormântat personal în Odesa, căzând pentru Neam și Țară. În perioada 1922-1931, timp de 8 ani, a studiat la Seminarul Teologic din Iași “Veniamin Costache”. La vârsta de 11 ani, s-a dus singur la examenul teologic din Iași. A fost licențiat în Teologie și Istorie în perioada 1931-1935 (36), la București. Primea trei burse, pentru rezultatele extraordinare la învățătură.
L-a avut profesor pe marele istoric Nicolae Iorga, supranumit și “Apostolul Neamului”. În anul 1935, fiind student la Facultatea de istorie, Dimitrie Bejan a făcut parte din echipele de cercetare sociologică, îndrumate de profesorul Dimitrie Gusti. Aceste echipe au activat 5 ani și în Basarabia, unde au descoperit la est de Prut și în lungul Nistrului satele răzeșești. La vârsta de 31 de ani se căsătorește și pleacă în două rânduri în Sfântul Munte și Siria. Pe frontul din Crimeea a fost decorat de regele Mihai, care i-a pus pe piept “Coroana Românei”, și de Mareșalul erou patriot Antonescu, cu mai multe decorații și medalii. Timp de 25 de ani nu și-a văzut casa părintească și tatăl care, după atâția ani, nu l-a mai recunoscut. A primit cu mare greutate o parohie la Ghindăuani - Neamț, unde era căutat de mii de credincioși, ceea ce i-a adus până la urmă domiciliul forțat în casa natală, unde la o vârstă nonagenară pleacă la Dumnezeu, Cel pe care L-a iubit atât de mult și L-a slujit cum puțini au făcut-o. Ne-au rămas cărțile sfinției sale, ca mărturie în timp: “Bucuriile suferinței” vol. I și II, “Oranki: amintiri din captivitate”, “Vifornița cea mare”, “Hotarul cu cetăți”. (Sunt cărți cutremurătoare și de mare valoare, și vi le recomand cu multă căldură; o să se schimbe ceva în dvs. după ce le parcurgeți). (n.a).
