Mi-a făcut întotdeauna mare plăcere să particip la festivitățile prilejuite de evenimentele cruciale din viața poporului nostru. Fie că este vorba de 24 Ianuarie (Unirea cea Mică de la 1859), de Ziua Independenței (1877) și îndeosebi de Ziua Națională a Românie, care mai ales anul acesta ne-a produs mari satisfacții. Evocarea acestor momente pline de glorie și sacrificiu nu numai că îmi trezeau sentimente de mândrie, dar parcă îmi dădea puterea să trec mai ușor peste greutățile momentului, sperând totodată că vor veni vremuri mai bune pentru care fiecare generație de înaintași a luptat și s-a jertfit, chiar dacă acele vremuri mai bune se lăsau așteptate de fiecare dată.
Cu toate acestea, plecând de la realitățile pe care le trăim, din păcate nu prea roze, după consumarea evenimentelor de care vorbeam, un soi de îndoială mi se cuibărea în suflet, întrebându-mă dacă nu ne prea lăudăm cu trecutul nostru, din moment ce prezentul este cum este. M-am tămăduit de această boală a neîncrederii în cele scrise de istoricii noștri despre faptele mărețe ale înaintașilor, după parcurgerea Tratatului de istorie a românilor, prin prisma documentelor secrete, scrisă de către omul de știință american Larry L. Watts, căruia trebuie să-i mulțumim pentru multe, și în primul rând pentru aportul la autentificarea propriei noastre istorii scrise de către istoricii noștri, aducând în plus liniei generale date de ai noștri, dovezi remarcabile pentru consolidarea și îmbogățirea ei. Prin documentele secrete puse în valoare, autorul american nu uită să sublinieze parcursul cinstit și onest al unui popor care a dat mereu de la el fără a pretinde ceva altora, înafara propriei sale libertăți și demnități.
Întrucât recent am sărbătorit Ziua Națională a României, inspirată din cel mai înălțător moment din întreaga noastră istorie, Unirea din 1918 și constituirea României Mari, vă propun un “remember” succint al evenimentelor și faptelor de glorie care au precedat și au făcut posibilă Marea Unire, dar și după, în varianta americană.
Era anul 1914. Fantoma Primului Război Mondial plutea în aer. Scânteia a fost aprinsă de atentatul din 28 iunie 1914 de la Sarajevo, căruia îi cade victimă arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei. Guvernul de la Viena declară război Serbiei, iar Europa se împarte în două tabere. Pe de-o parte Germania și Austro-Ungaria (Puterile Centrale), iar pe de altă parte Franța, Anglia și Rusia (Antanta sau Tripla Alianță). La primul grup aderă și Bulgaria și Turcia. România, cu rege de origine germană, dar cu interese mari în cealaltă tabără (Transilvania, Banatul, Bucovina), dar și cu Basarabia la ruși, adoptă poziția de neutralitate timp de doi ani. Proaspătul rege Ferdinand (Carol I murise în august 1914), aflat între ciocan și nicovală împreună cu Guvernul, și cu siguranță la insistențele reginei Maria, care era englezoaică, a decis, în cele din urmă, să se alăture Triplei Alianțe, adică Franței, Angliei și Rusiei. În consecință, pe 27 august 1916, România declară Război Austro-Ungariei, desfășurând imediat o largă ofensivă de-a lungul Carpaților de sud, cucerind din mâinile inamicului Brașovul, Făgărașul, Secuimea, înaintând pe cursul superior al Mureșului pe aliniamentul Toplița - Sighișoara - Sibiu, eliberând în câteva săptămâni o treime din Transilvania.
Decizia luată de români de a trece de cealaltă parte i-a înfuriat la culme pe nemți care, în coaliție cu austro-ungarii și bulgarii, și-au propus ștergerea României de pe harta Europei. Ca urmare, au început să plănuiască ofensive concertate din diverse direcții pentru a ne zdrobi ca într-un clește. Primii atacă bulgarii în Dobrogea (cei mai aproape de Capitală), unde obțin și mari succese în bătălia de la Turtucaia. Guvernul român, care n-a beneficiat de ajutorul promis de ruși, a fost obligat să retragă o parte din trupele din Ardeal, slăbind frontul pe această direcție. Oprirea înaintării dușmanului din Dobrogea prin aportul generalului Averescu îi face pe nemți să pornească ofensiva din Transilvania, obligându-i pe români să se retragă pe linia munților. Nemții forțează intrarea în România pe la trecători: pe Valea Trotușului, Predeal, Dragoslavele și pe Valea Jiului. Văzând că nu reușesc, forțează din nou prin Dobrogea, unde armatele ruse se lăsau așteptate degeaba în sprijinul nostru. Aici au din nou izbândă, obligându-i pe români să se retragă spre Moldova. Încurajați de succes, nemții din Transilvania atacă din nou pe Valea Jiului și coboară până la Craiova. În același timp, armata vestitului general Mackensen trece Dunărea pe la Zimnicea. Strânse între două focuri puternice, armatele române se pliază în jurul Bucureștiului, pe Argeș se dau lupte crâncene și, în final, capitala României cade. Momente de mare dramatism pentru români, iar dușmanii sunt la un pas de a-și înfăptui visul nătâng. Guvernul României se refugiază la Iași, iar armatele române se repliază în Moldova. În 17 ianuarie 1917 frontul s-a stabilizat pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și a brațului Sfântu Gheorghe. Cu două treimi din teritoriul vechiului Regat pierdut, România trăiește o iarnă de coșmar. Pe lângă populație, propria armată, decimată, ajunsă la doar 90.000 de soldați, trebuia să hrănească și 1.200.000 de soldați ruși pe care iarna i-a prins aici, cam degeaba. În plus, gerul și tifosul exantematic a făcut ravagii. Cu toate acestea, cu ajutorul occidental, îndeosebi al francezilor, prin generalul Berthelot, armata română și-a refăcut potențialul militar, astfel încât pe 24 iulie 1917, sub comanda generalului Averescu, a fost capabilă să străpungă frontul la Mărăști, în județul Vrancea. Odată cu aceasta trebuia să aibă loc o ofensivă și pe Siret, dar trupele rusești nu s-au grăbit, ele având alte planuri cu Moldova noastră. Ca atare, ofensiva română a fost oprită, în schimb a pornit cea germană, sub comanda celebrului general Mackensen, care și-a propus ocuparea întregii Moldove. Luptele cele mai crâncene s-au dat la Mărășești, la 19 august 1917, unde cinci divizii române au trebuit să facă față la 12 divizii germane și austro-ungare, pentru că rușii s-au retras. Știind că de izbânda lor depinde destinul României, soldații și ofițerii, în frunte cu generalii Cristescu și Eremia Grigorescu, s-au aruncat într-o luptă pe viață și pe moarte, sub deviza “Pe aici nu se trece!”. Au învins magistral, atât la Mărăști, Mărășești și Oituz, apărând prin forțe proprii și sacrificii enorme ofensiva germană, salvând astfel ființa națională a statului român.
Evenimentele anului 1917 au avut ca urmare încetarea luptelor pe frontul est-european. Rușii ocupați cu revoluția au cerut pace, iar românii rămași fără sprijin, de asemenea. Prin Tratatul de la București din 7 mai 1918, dar neratificat, am pierdut întreaga Dobroge și încă o fâșie din Ardeal, de-a lungul munților meridionali, în total 170 de sate cu o populație de 150.000 de suflete. În plus, statul român era obligat la plata întreținerii armatei germane în timpul ofensivei în România, în valoare de 2.114 milioane de lei-aur.
Din fericire, tratatul n-a fost aplicat pentru că pe celelalte fronturi ale Europei, după multe insuccese în primii doi ani de război, balanța a înclinat în favoarea aliaților. Bulgarii, învinși în Macedonia, cer pace, iar armata austro-ungară, în descompunere, părăsește frontul italian. În același timp, armata germană pierde bătălia decisivă cu Franța de la Verdun, cerând astfel încetarea ostilităților la 11 noiembrie 1918.
Încurajată de această conjunctură, armata română se mobilizează din nou și trece în Transilvania într-o atmosferă de entuziasm general și sub imboldul celebrului cântec “Treceți batalioane române Carpații”! Ea se oprește însă în 24 noiembrie, pe linia de la izvoarele Mureșului, pentru a da posibilitatea Adunării de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, deplinei libertăți de decizie. În cartea sa “Ferește-mă, Doamne, de prieteni...”, apărută în versiunea română, autorul american Larry Watts spune și ceea ce istoricii noștri n-au făcut-o pentru că n-au avut voie multă vreme. Insuccesele României din Primul Război Mondial se datorează aportului formal al Rusiei, care a făcut mai mult figurație pe front, ea având cu totul alt gând cu Moldova de dincoace de Prut, mai concret, anexarea ei.
Calvarul României, care deja era împlinită cu toate provinciile istorice la piept, nu s-a sfârșit la 1 Decembrie 1918. Ofensiva împotriva României Mari a început încă de a doua zi. Ungaria în vest, Rusia în nord-est și Bulgaria în sud-est. Până la Conferința de pace de la Paris din 1920 ea a fost atacată sistematic, atât dinăuntru, cât și din afară, făcându-se zeci de mii de victime, soldați și oameni nevinovați, cei mai vehemenți fiind Ungaria Sovietică și Uniunea Sovietică. De altfel, în 1919, România a fost nevoită să răspundă la două incursiuni puternice ale lui Bela Kun, ultima soldându-se cu zdrobirea diviziei de elită secuiască, ocuparea Budapestei de către armata română și arborarea, alături de opincă, a drapelului României pe clădirea Parlamentului ungar.
Dacă vecinii și prietenii n-au reușit să ne arunce din nou în străfundurile negre ale istoriei, meritul este al înaintașilor noștri de la acea vreme, care au stat de veghe cu fermitate la apărarea noilor granițe. Chiar dacă Ziua Națională a trecut, credem că se cuvine ca eroismul și jertfele înaintașilor noștri să ne rămână mereu în minte, evocându-le cu fiecare prilej. Să nu uităm că ei ne-au dat o țară pe care avem datoria sfântă să o înnobilăm și să o păstrăm întreagă.
Făcând arc peste timp în preajma acestui moment aniversar, se cuvine să adăugăm și cuvintele de încheiere ale autorului (ce privesc o altă perioadă, mai recentă), ca apreciere generală a unei națiuni demne și corecte, care a suferit datorită intrigilor și poftelor vecinilor, cărora de fiecare dată România li s-a părut, fie prea mare, fie prea frumoasă și bogată. Citez: “Cel puțin de la sfârșitul anilor 1960 România fusese de departe cel mai constructiv actor internațional din Blocul Sovietic și a devenit cunoscută pentru capacitățile de mediere și realizările în comunitatea internațională. Nu numai că guvernul ei participase la rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale și blocase expansiunea influenței disruptive sovietice, dar refuzase și să participe la traficul de droguri, la sprijinirea terorismului și a operațiunilor antioccidentale în care serviciile și partidele loiale Moscovei se angajaseră la comanda Kremlinului. Dar în numai câțiva ani “partenerii apropiați” aveau să transforme imaginea României și a Guvernului său din cea a unui partener apreciat de occident într-una de paria internațional, nu numai în fața comunității internaționale, dar și a propriului popor. Cu astfel de prieteni, România nu are nevoie să își caute dușmani mai înverșunați în afara alianței pactului de la Varșovia” - conchide istoricul american.
Așadar, dragi cititori, iată că România nu este o țară de aruncat. Ea este patria noastră, zidită cu trudă, sacrificii și demnitate de către înaintași, iar noi avem datoria sfântă să o îmbogățim cu noi valori, să o rotunjim, ca o datorie sfântă față de urmașii noștri.
