BRĂDUȚUL VIU

A fost odată un sat la poalele unui munte în care, în fiecare primăvară, pădurea renăștea, florile împodobeau drumurile, păstrăvii populau râurile, iar păsările călătoare își ocupau locul hărăzit în natură. Încetul cu încetul, brazii s-au rărit și, în timp, pădurea a dispărut. În locul ei s-au ridicat case mari, arătoase, de oameni cu stare, case care formau cartierul numit sugestiv “Păduroasa”. La marginea lui a mai rămas doar o casă de lemn, cea a lui Moș Brăduț, fostul pădurarul al acelui ținut. În amintirea acelor vremuri bune, acesta îngrijea cu drag un brăduț care-i străjuia casa. Îl găsise pui răsărit, nu se știe cum, în prundișul drumului. Era de o vârstă cu Frăguța, fiica sa, singura ființă care, alături de Brăduleț-Brăduț-Micuț, îi îndulcea viața, după ce nevasta lui, Stejara, se stinsese.

Cel mai greu îi era, însă, în Ajunul Crăciunului când, cu fiecare brad care trecea pe lângă el, dus spre casele făloase ale cartierului, îi ieșea din piept câte un oftat adânc; parcă o mână nevăzută îi strivea pieptul. Nici nu avea ochi să vadă nasul turtit pe sticla ferestrei și cei doi ochi albaștri scăldați în lacrimi ai Frăguței, care tânjea și ea după un brăduț pe care să-l împodobească. Doar târziu, când în pomii de Crăciun din casele cartierului au început să se aprindă instalațiile, care de care mai colorate și mai strălucitoare, intră cu un ultim oftat dureros în sărăcăcioasa lui căsuță și atunci o zări pe fiica sa.

- De ce plângi, Frăguța?

- Știi, tată, nu-ți reproșez nimic, știu că suntem săraci încât de-abia ne ducem zilele, dar doamne, cât aș vrea și eu să împodobesc... Și plânsul îi înecă ultimele cuvinte.

Inima iubitorului părinte tresări: “Dumnezeule, cum am putut să nu văd atâta timp suferința copilei? Oare cum am putut să mă las copleșit de sărăcie și tristețe?”

- Vino, draga tatei! Tu ai atâtea podoabe de pom pe care le-ați confecționat la școală. Vom mai face împreună și altele, din deșeurile pe care le avem prin casă, apoi îl vom împodobi pe prietenul nostru, Brăduleț-Brăduț-Micuț, acolo în locul lui, în curte.

Și, într-o liniște deplină, magică, ca a oricărei seri de Crăciun, în care se auzea doar foșnetul mâinilor pricepute, cei doi s-au pus pe treabă... În curând brăduțul lor s-a îmbrăcat în haine noi, viu colorate, asemeni Verdelui-Împărat din poveștile pe care i le spunea mama cândva Frăguței.

Când a intrat fata în casă și și-a turtit din nou nasul pe fereastră începu să ningă, iar fulgii de zăpadă jucau în mii de culori în lumina curată a lunii, mai ceva decât toate luminițele și artificiile din pomii de Crăciun ai caselor din Păduroasa...

Până noaptea târziu, când lumea viselor au învăluit-o cu vraja lor pe fetiță, aceasta auzi ca un murmur prelung, liniștitor, cuvintele înțeleptului său tată: “Vezi, Frăguța? Ce-i făcut cu mâinile tale și izvorât din puterea minții tale îți umple mai mult sufletul de bucurie decât orice lucru scump pe care l-ai putea cumpăra. Și... nu uita! Brăduțul nostru este VIU.”

Noapte bună...!

 

Lasă un comentariu