“În modul voit discret în care-și conturează biografia literară, Dorian Marcoci nu își trădează nici de data aceasta visul; acela de a călători spre limanuri de frumusețe prin aureola cuvintelor. Îi sunt mai aproape liniștea celestă și cea telurică, dezmierdate în nimbul anotimpurilor, în curgeri domoale ale timpului sau în sentimentul tainei, în peisaje sau «drumuri» ascultând doar de suflet.” (Valentin Marica)
Sunt fulgi?
Sunt fulgi de nea sau doar nisip
Ce-a înghețat pe mare
Când gerul schimbă al său chip
În stele căzătoare...
Sunt frământări ce-și risipesc
Deprinderile bune
Spălând în mare ce-i lumesc
Și fulgi cernând din spume...
Sunt doar bănuții de argint
Pe care, la răscruce,
Vântul hain din răsărit
I-a luat și-acum i-aduce.
Sunt fulgi de nea cum n-am visat,
Când mă-ncălzeam la soare
Că-mi vor aduce ne-ntinat
Gândul uitat la mare.
O piatră
O piatră și încă o piatră
Lovesc cu tărie în mine,
Mi-e sufletul țintă-n ruine,
Tăria îmi este surpată.
O piatră și încă o piatră
Din carne îmi rup și din sânge,
M-apasă-amintirea și plânge
Din pieptul în care-i păstrată.
O piatră și încă o piatră
Se-nșiruie. Recile gropi
Se cască cu ochi de ciclopi
Durerea să-mi vadă tranșată.
Din toate iernile
Ninge din toate iernile cu câte-un fulg.
Să-nsemne fiecare fulg câte-o iertare
La câte s-au comis și-acuma plâng
De sus, unde s-au adunat din lumea mare.
De ce s-au strâns atunci pe umeri de Ardeal,
Doar lumea-i împânzită de lacrimi și durere?
Pe creuzetul doinei, pământul ancestral,
Zăpada-i mai curată când ninge cu putere.
E început de an și lacrimile albe
Încet, încet acoperă pământul
E judecata albă a faptelor murdare
La care numai timpul își mai frământă gândul.
Lecturi dilematice. Portrete...
