DEȘI AU TRECUT DOAR 30 DE ANI: IMPRESIA ESTE CĂ A FOST, DAR CA ȘI CÂND N-AR FI FOST

Acum, când ne aflăm în pragul aniversărilor și comemorărilor, în același timp, a evenimentelor din decembrie 1989, suntem îndreptățiți, mai mult ca oricând, la reflecții, punând în balanță și cântărind tot ceea ce am investit în această enormă schimbare, cu tot ceea ce a rezultat, pentru a vedea, în cele din urmă, dacă eforturile și, mai ales, sacrificiile umane, au meritat și și-au avut rostul.

Judecând lucrurile prin această prismă, se vede că noi, românii, ne aflăm mereu în situația cultivatorului de pământ care, de fiecare dată, investește mai mult decât câștigă din recolta sa, lucrare la care însă nu poate renunța, ea fiind indispensabilă pentru a-i asigura supraviețuirea.

Cam așa s-au petrecut faptele și cu Revoluția din decembrie 1989 și cu ceea ce a urmat. Tensiunile și maldărul de restriști acumulate, decenii de-a rândul, într-un regim în care libertatea individului era ținută sub obroc și controlată pas cu pas, într-o societate zisă a deplinei egalități, dar în care doar doi oameni contau, restul fiind o masă de manevră în mâna a două instituții tenebre: partidul și securitatea, nu puteau să nu explodeze.

Presiunea populară și voința de schimbare au fost prea mari pentru ca acest înveliș social, găunos și cenușiu, să reziste. Fenomenul de respingere a dictaturii și dorința de a te deplasa liber într-un spațiu social și geografic al unei lumi fără bariere au fost atât de puternice încât în momentul detunării presiunilor acumulate, nimic și nimeni nu le mai putea ține piept. De asemenea, iureșul produs de bucuria eliberării de tiranie a fost fără margini. Atunci nu se putea spune că ar fi existat un om de bună credință care să regrete mersul evenimentelor, convins fiind din adâncul sufletului său că, odată cu acesta, coșmarul individual și cel al unei națiuni s-a terminat pentru totdeauna.

Acum, însă, după 30 de ani de la evenimente, lucrurile par a fi cu totul altfel. Speranțele noastre de atunci sunt departe de a se fi împlinit, iar decepțiile care au urmat pe tot parcursul perioadei au fost atât de multe și de mari, încât ne-au scos optimismul din oase, pentru o lungă perioadă de timp. Marea tragedie este că tot mai mulți români regretă sincer acea epocă a tiraniei, pe care, cu toate restriștile și umilințele la care au fost supuși ei și familiile lor, întreaga națiune, o consideră superioară celei pe care o trăim astăzi, din aproape toate punctele de vedere. Realitatea dobândită de a-ți părăsi țara, de a putea urla și înjura liber, pe oricine și oricum, în plină piață, constituie doar o amăgire care nu poate ține nici de frig și nici de foame, nici de bun simț.

Urmașii comuniștilor și ai lui Ceaușescu n-au confirmat în niciun fel, comportamentul lor a fost și continuă să fie de junglă. În locul unor transformări mult așteptate, tot ce s-a petrecut din 1989 încoace a fost, din punct de vedere economic, politic și social, o fraudă de proporții și o mare înșelătorie. Nu întâmplător, în anii imediat de după `90, se vorbea des despre revoluția furată sau confiscată. Într-adevăr, așa este. O pătură consistentă de aventurieri, travestiți în democrați și asociați în așa zise partide multicolore sau conclave de tip mafiot au intrat pe scena politică românească, golită de actorii ei de drept, interpretând rolul lupului în blană de oaie.       

Pentru a nu se autodemasca și a părea în ochii lumi cât mai credibili și-au presărat rândurile și cu câțiva “ mielușei” care, după ce și-au jucat rolul înșelător, au fost sacrificați.

Aceștia sunt de fapt urmașii de azi ai comuniștilor la conducerea României și numai așa se explică căderea din “lac în puț” a unei țări și a unui popor care trebuiau să aibă un cu totul alt parcurs și alt destin postrevoluționar.

Ce au făcut acești neaveniți cu țara, în cei 30 de ani care s-au scurs, depășește limitele imaginabilului. Au tăbărât asupra ei ca hienele, hăcuind-o și vlăguind-o în voie, devorând-o în cele din urmă, cărămidă cu cărămidă, până în temelie, la limita epuizării ei totale, iar odată cu țara am sărăcit și noi. În schimb, ei, nesimțiții, și-au tras averi cu carul. Singurul lucru pe care încă n-au reușit să-l facă acești nemernici este dezmembrarea fizică și geografică a țării, iar faptul acesta nu se datorează lor, ci unui grup consistent de români ardeleni, în speță târgumureșeni, care, la vremea marilor amenințări, și-au asumat cu curaj marele risc de a mobiliza oamenii pentru a pune “pieptul în calea furtunii”.

În rest, totul ca pe bulevard. S-au distrus unități economice solide, s-au făcut privatizări frauduloase, pe sub mână și la colț de stradă, s-au însușit hălci imense din avuția țării și s-au strâns averi personale fabuloase, peste noapte, românii parveniți, devenind cei mai de succes bogătași ai lumii, care în timp de câțiva ani au “agonisit” mai mult decât alții în cinci generații.

Dintr-o egalitate anostă și chiar enervantă, s-a ajuns la o stratificare aberantă, cu mulți săraci și puțini foarte bogați, proces de o duritate de nedescris, care a implicat întreaga populație a României adusă, pas cu pas, de către fiecare guvern în parte, care s-a perindat, la sapă de lemn.

Fără îndoială că într-o atmosferă de America latină, lipsită complet de rațiunea echității și valorii, lucrurile nu puteau merge bine în România. Nedreptatea și inechitatea, injustiția ajunse la rang de lege și de principii morale dominante, rezultate din starea de fapt, nu puteau crea ceva mai bun, decât nemulțumiri și sărăcie. Deși contradicțiile cele mai acute și mai dure ar fi trebuit să aibă loc, motivat, între cei sărăciți și cei îmbogățiți, pentru restabilirea adevăratului echilibru, la noi gâlcevile se petrec doar la nivel înalt și al căror mobil sunt invidiile, pentru că unii au furat mai mult decât alții, sau pentru că poziția lor politică nu corespunde mărimii conturilor din bancă, realizate în urma permanentelor fraude ce se petrec sub pulpana legilor, astfel făcute tot de către ei. De aceea românii de rând și aceștia sunt cu milioanele, au cele mai mici venituri din Europa, cu toate că Țara ar avea de unde oferi resursele pentru un trai decent.

Creată din mânie și ură, prin iureș popular nestăvilit, România postdecembristă a luat cu sine, în noul său drum, această încărcătură reziduală și toxică cu care și-a “condimentat” întregul viitor. Nedecantate la timp și lăsate să prolifereze, toate aceste însemne ale răului suprem ne-au marcat viața într-un mod nefericit. Ca urmare, societatea românească, clădită după perceptele lor în anii postdecembriști este, nu atât un fiasco, cât un avorton al democrației eșuate.

Continuată așa cum este ea acum, nu duce la nimic bun. Guvernul PSD a promis multe și a făcut puțin. Acum e rândul la promisiuni al fostei Opoziții, în frunte cu PNL, și teamă ne este că și din acestea se va alege praful. Reformarea țării din temelii, în spiritul ideilor promovate la revoluție este mai mult decât o urgență. Dar cine are curajul să o facă? Această pătură de paraziți care au siluit o țară și un popor, timp de aproape trei decenii, trebuie aruncată la lada de gunoi a istoriei. Societății românești se cere a i se pune o temelie nouă, bazată pe muncă cinstită și justiție, singura pe care se poate clădi un viitor demn și sigur, în care valorile morale și idealurile celor care s-au jertfit pentru o viață demnă și mai bună, să poată fi împlinite. Altfel, despre Revoluția din decembrie 1989 putem spune că într-adevăr a fost, dar parcă n-ar fi fost.

Lasă un comentariu