SĂRBĂTORIREA MĂNĂSTIRII PUTNA, LA PATRU SECOLE DE LA ZIDIREA EI

Distribuie pe:

În cursul glorioasei domnii de 47 de ani a sfântului voievod Ștefan cel Mare (1457-1504), viața bisericească a luat un avânt deosebit, așa cum nu cunoscuse nici în timpul înaintașului său în scaun, Alexandru cel Bun. Prezent printr-o activitate susținută în toate domeniile vieții publice, Ștefan cel Mare nu putea să lipsească nici din viața bisericească a țării sale. În cursul aceleiași lungi și glorioase domnii, a luat o dezvoltare deosebită arta și cultura bisericească. Este un lucru cunoscut că puțini dintre domnii țărilor române au ridicat atâtea locașuri de închinare, ca Ștefan cel Mare. Tradiția spune că după fiecare luptă el înălța, ca amintire și mulțumită a biruințelor sale, o biserică sau o mănăstire, unele zidite din temelie, altele numai reînnoite sau adăugite. În aceste locuri sfinte s-au copiat apoi numeroase cărți de slujbă, s-au zugrăvit icoane, s-au lucrat felurite odoare bisericești.

Între mănăstirile și bisericile ctitorite și înzestrate în întregime, de strălucitul domn moldovean, pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Zidirea ei a început la un an după cucerirea cetății Chilia, în vara anului 1466 (4 iulie, după versiunea întâi a Letopisețului de la Putna, și 10 iulie, după versiunea a doua și după Cronica zisă moldo-polonă). Lucrările de construcție au durat patru ani, timp în care această măreață operă arhitectonică a fost dusă la bun sfârșit.

Luceafărul poeziei românești, animat de puternicele sale simțăminte patriotice, împreună cu Pamfil Dan, adresează prin presă un apel tineretului român de pretutindeni. Acesta era chemat la 3/15 august 1871, cu prilejul hramului mănăstirii, la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Putna, pentru a sărbători patru sute de ani de la zidirea ei. Aici vine și el, însoțit de Ioan Slavici, și găzduiesc în Rădăuți, la protopopul Ioan Mândrilă. Cu prilejul acesta, studentul de atunci, A. D. Xenopol, viitorul mare profesor, istoric român și filosof al istoriei, a rostit o remarcabilă Cuvântare festivă la serbarea națională, pe mormântul lui Ștefan cel Mare, apreciată în mod deosebit și de viitorul său student și savant de renume mondial, de mai târziu, Nicolae Iorga. Din fericire, aceasta o putem parcurge nemijlocit, spre a intui ideile și sentimentele generoase ce o străbat, pentru viitorul poporului român.

Astfel, pornind de la ideea că «bărbatul care reușește să adune, după patru sute de ani, la mormântul său, reprezentanți din toate țările unde trăiesc români, este încă destul de puternic», se ajunge la enumerarea țelurilor înalte ale românilor, formulate cuminte la sugerarea modalității și mijloacelor împlinirii lor, astfel ca toți «împreună... să înlesnească înrădăcinarea credințelor, năzuințelor și speranțelor noastre comune, în unul și același viitor, și să asigure împlinirea acestui viitor însuși». În continuare, se scot învățămintele din viața lui Ștefan cel Mare, care pot duce la împlinirea eminentelor idealuri generale ale sufletului românesc, în care acesta se implică de la sine. Remarcabilul discurs se încheia cu o invocație ca «umbra măreață a lui Ștefan cel Mare» să se coboare și să ocrotească împlinirea și doririle acestui popor «ce năzuiește către nemurire».

Sărbătorile de la Putna au luminat și însuflețit mii și mii de români, întărindu-i pentru evenimentele istorice deosebite care au urmat. Iată, deci, că Ștefan cel Mare, și după moarte, a urmărit și a redeșteptat idealurile de neatârnare (1877) și unitate națională ale tuturor românilor (1916-1919).

La hramurile Putnei, mulțimi întregi de credincioși, de pretutindeni, se închină și astăzi cucernic în fața mormântului ctitorului, făcând metanii adânci, iar unii îi și sărută lespedea rece. Cu toții se simt acolo ca și în fața sufletului său întreg și drept, îi ascultă mesajul netrecător, în cea mai curată evlavie, revenind apoi la casele lor, împăcați. La mormântul lui Ștefan de la Putna, osârdnicilor sale strădanii, arde fără încetare candela pe care i-au aprins-o urmașii. Mai vârtos strălucește, mereu, pe firmamentul simțirii și conștiinței românești, ca steaua polară care nu apune niciodată și-i poate astfel călăuzi pe toți cei ce străbat marea acestei lumi. Un personal sârguincios și devotat, în frunte cu starețul, împlinește toate rânduielile stabilite de marele voievod, încă fiind în viață, și tot ce cred ei că i se mai cuvine. Înalții Ierarhi ai Moldovei, din vremea din urmă, Iustin, Teoctist, Daniel și Teofan au pus și continuă, cu deosebită râvnă, să pună în valoare cuviincioasă toată imensa lui moștenire. Și nu numai la acestea se rezumă cultul care i se aduce constant lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

 

Lasă un comentariu