DUPĂ 1000 DE ANI

Am văzut care au fost principalele etape parcurse de-a lungul timpului de poporul român, mai cu seamă în primele două decenii ale sec. XX, pe calea îndeplinirii idealului nostru național de a avea toate provinciile românești, strânse laolaltă, într-un singur stat unitar, numit ROMÂNIA. A fost nevoie de 4 ani de război sângeros și apoi de încă doi ani de negocieri “la sânge”, purtate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, 1919-1920. În tot acest timp s-au scris pagini mărețe, poleite cu aur, în cartea neamului nostru. Să ne închinăm cu smerenie la amintirea eroilor care și-au jertfit viața cu seninătate pentru îndeplinirea idealului nostru național. Să nu-i uităm niciodată pe cristurenii noștri, rămași pe câmpurile de luptă, pentru care războiul a început cu doi ani mai devreme față de frații lor din Vechiul Regat. La doi ani de la declanșarea războiului se conturaseră deja alianțele militare. Statele lumii se grupaseră în două tabere: Puterile Centrale, având ca vârf de lance Germania, Turcia și Austro-Ungaria și Puterile Antantei, cu stâlpii de rezistență Anglia, Franța, Rusia și Italia. România nu mai putea sta în neutralitate și, pe 27-28 august 1916, declară război Austriei. Puterile Centrale așteptau momentul pentru ca, printr-un contraatac conjugat al turcilor, germanilor și bulgarilor, să poată pune mâna pe bogățiile naturale ale românilor, necesare ducerii războiului, lucru care s-a și întâmplat. Lipsiți de sprijinul armatei țariste, care a trădat convenția avută cu românii, armata noastră bate în retragere și, pe 16 decembrie 1916, trupele coaliției ocupă Bucureștiul. Germanii ne impun o pace înrobitoare, prin care ni s-au jefuit bogățiile naturale, au sărăcit visteria și au redus puterea de apărare a țării la cota “zero”. Regalitatea și Guvernul s-au retras în colțul neinvadat al Moldovei și, de la Iași, asistau cu durere la jafurile și nelegiuirile comise de ocupanți. Speranța însă nu a murit. Românii își reevaluează resursele materiale, financiare și umane, așteptând momentul prielnic pentru a relua lupta. Un mare ajutor l-am primit din partea Franței, prin generalul Berthelot. Anul 1918 a fost decisiv pentru înfrângerea Puterilor Centrale care, istovite, rând pe rând, semnează condițiile de armistițiu. Amintim două din aceste momente. La 29 septembrie 1918, semnează armistițiul Bulgaria, pentru ca, două luni mai târziu, să evacueze complet Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul. La al doilea moment asistăm la semnarea armistițiului de către Austro-Ungaria, în 11 noiembrie 1918, urmare căruia sunt proclamate Republica Austria - 12 noiembrie - și Republica Ungară, aceasta din urmă cu pretenția vădită de a îngloba în granițele sale și Transilvania, la fel cum a făcut și în anul 1867. Este perioada în care asistăm la promovarea bolșevismului în Europa, curent care perturbă mințile civililor și militarilor, provocând dezordine și haos. Afectate major sunt Austria, Germania, Rusia și Ungaria. În Ungaria se instalează guvernul bolșevic naționalist, condus de Bela Kun. România a ajuns să fie amenințată de incursiunile atacurilor bolșevice, la Nistru, de către bolșevicii ruși, iar la apus pericolul venea din partea bolșevicilor lui Bela Kun. În aceste condiții, țara noastră a cerut Consiliului marilor puteri, întrunit la Paris, sprijin militar și aprobarea de a interveni cu forțe proprii pentru combaterea acestor acțiuni dușmănoase. La solicitare nu s-a primit răspuns, dar Consiliul solicită guvernului maghiar să înceteze ostilitățile și să-și retragă trupele la linia stabilită. Cererea este refuzată. Mai mult, Kun solicită oprirea armatei noastre la apele Mureșului. Astfel, Guvernul român se vede nevoit să ia el însuși măsurile trebuincioase pentru curmarea regimurilor de teroare ale trupelor bolșevizate, scăpate de sub control, de la apusul și răsăritul granițelor țării. În Ardeal armata aflată sub comanda generalului Mărdărescu, pe 16 aprilie 1919, a primit ordinul să reia ofensiva armatei maghiare. Prima bătălie s-a dat în Munții Apuseni, în zilele de 16-18 aprilie, pornită ca urmare a atacului trupelor ungurești asupra poziției armatei române, din noaptea de 15 spre 16 aprilie. Ofensiva continuă până ce armata română ajunge pe malul stâng al Tisei, acest lucru se întâmpla în ziua de 1 mai 1919. Se aștepta o hotărâre cu privire la tratatul de Pace cu Ungaria. Lucrurile la Conferința de pace se derulau greoi, intențiile agresive ale Ungariei au inflamat și mai mult spiritele, odată cu atacarea de către aceasta a Cehoslovaciei, în 20 mai. În această perioadă, României îi este predat estul Banatul, teritoriu pe care Conferința de Pace l-a destinat țării noastre. În dimineața zilei de 20 iulie, liniștea de pe linia frontului a fost, din nou, violent tulburată. O ofensivă inamică se dezlănțuie pe toată lungimea frontului. Trupele inamice trec Tisa, prin mai multe locuri, și ajung în spatele frontului, până la adâncimi de 50 de km. Timp de 7 zile au durat crâncenele lupte, la sfârșitul cărora ofensiva maghiară s-a năruit, armata retrăgându-se în grabă și mare panică. Profitând de acest lucru, armata română a înaintat spre vest, intrând în Budapesta sub comanda generalului Holban, la data de 4 august 1919. Armata noastră și-a făcut datoria, a restabilit ordinea, scăpând populația de teroarea instalată de bolșevici, a nimicit în fașă regimul comunist instalat în inima Europei. Bela Kun a fugit la prietenii săi de la Moscova, ducând cu el și o parte din visteria țării. Înaintea revenirii în țară, armata română l-a adus pe Horti de la Szegedin și l-au așezat în fruntea Ungariei, fără ca acesta să-și arate vreodată recunoștința, ba mai mult, știm ce a pus mereu la cale împotriva poporului român. Odată cu venirea toamnei, Consiliul dirigent fixează, pentru data de 7 noiembrie 1919, operațiunea de evacuare a trupelor române din Ungaria. În același timp, Consiliul stabilește și granița provizorie dintre cele două țări, graniță care, în linii mari, este cea de astăzi, fixând și locul pichetelor de grănăceri.

Lumea întreagă a crezut că, prin activitatea sa, Conferința de Pace de la Paris va pune capăt luptelor dintre națiuni și naționalități. A fost doar o speranță. Știm ce s-a mai întâmplat de atunci și până astăzi și, cu puțină clarviziune, ne putem da seama ce se mai poate întâmpla într-un viitor nu prea îndepărtat. Poate generațiile viitoare vor înțelege ce noi NU AM VRUT să înțelegem. Anume că, asigurarea unui climat favorabil și de siguranță pentru existența și dezvoltarea liberă a tuturor națiunilor și naționalităților poate fi singura cale care să asigure liniștea pe pământ. Astfel s-ar pune capăt și milenarului război maghiaro-român.

Lasă un comentariu