Târgu-Mureș, placa turnantă a dramaticelor evenimente
Bucuria înlăturării dictatorului, cu tot ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost de scurtă durată, mai ales în rândul ardelenilor, dintre care cei vizați am fost noi, mureșenii, în general, și târgumureșenii, în special. Este bine cunoscut faptul că evenimentele din decembrie 1989 au fost în foarte scurt timp deturnate de către UDMR, cu sprijin budapestan, cu scopul de a pune, într-un fel sau altul, stăpânire pe Ardeal. Lucrul acesta a fost de la bun început foarte evident în secuime, prin atrocitățile care s-au săvârșit de la început împotriva românilor, dar pentru câștigarea bătăliei preconizate era neapărat necesar să cadă și cea mai importantă redută, județul Mureș cu capitala sa, Târgu-Mureș. În consecință, începând cu luna ianuarie 1990, județul Mureș, în general, devenise un larg poligon de încercare pentru forțele iredentiste, care de multă vreme știau ce au de făcut, cât și ordinea priorităților, dar el nu putea fi dominat atâta timp cât reduta nu era cucerită. Așa a ajuns municipiul Târgu-Mureș placa turnantă a dramaticelor evenimente.
Despre noi, românii, de la acea vreme nu putem spune decât două lucruri. În primul rând, nu cunoșteam cu claritate și dinainte intențiile adversarului, și nici puterea sa de acțiune. Ca urmare, ne-am văzut depășiți de evenimente, fiind obligați să încercăm din mers încropirea unei forme de rezistență, stăruind, în sufletele noastre, teama cu privire la slaba speranță de reușită. Poate că acesta este și motivul pentru care românii n-au reacționat pe măsură, nici în momentul în care s-au făcut masivele epurări etnice ale cadrelor din întreprinderi și școli, operațiunea cu care iredentiștii și-au început malefica operă de câștigare a supremației în Ardeal, și nici în momentul în care FSN județean, dominat de elementele maghiare, începea să aplice hotărâri venite, fie de la UDMR, fie de la CPUN, care vizau cu claritate această intenție.
Sovata, locul din județ care trebuia să devină o mică Ungarie
Trecuse mai bine de două săptămâni din acel decembrie și presa românească nu suflase o vorbă, nici despre ceea ce s-a întâmplat între timp și nici despre ceea ce era pe cale a se întâmpla. Șederea subsemnatului la Sovata, hotel Brădet, în perioada 7-15 ianuarie 1990, pentru recuperare după o intervenție chirurgicală, mi-a oferit posibilitatea să cunosc mai profund cele întâmplate în secuime, îndeosebi prin informațiile valoroase primite de la profesorul Cornel Sigmirean, la care se adaugă faptul că Sovata însăși fusese locul din județ în care ecoul atrocităților din secuime s-a simțit cel mai mult. Se cunosc, în acest sens, alungarea primarului Traian Șuteu, deși avea soție unguroaică, arderea casei secretarei cu propaganda, Popovici, maltratarea unor milițieni și multe altele. Ceea ce am putut observa este faptul că în Sovata lucrurile nu s-au oprit aici. Multe proiecte iredentiste erau în derulare și UDMR Sovata încerca să se înscrie pe traiectoria faptelor celorlalte orașe din secuime: Odorhei, Miercurea Ciuc, Târgu-Secuiesc, Sfântu Gheorghe. În acest sens a avut loc, la solicitarea liderilor UDMR, dr. Bartha Andras și dr. Sallo Gyorgy, care de fapt conduceau orașul și stațiunea în acele zile, în 11 ianuarie 1990, o ședință cu întreg personalul Întreprinderii Balneare, în prezența directorului Țerean, care se vede, le cânta în strună, în care îi atenționează pe toți că orașul și stațiunea, cu populație preponderent ungurească (85 la sută), nu se mai află sub jurisdicția românească, că din acel moment treburile în zonă se vor organiza pe principiul autoguvernării, iar limba oficială va fi maghiara. Lucrurile acestea aveam să le aflu de la cei doi medici români: dr. Ioan Truța și dr. Cornel Hărșan, de la asistenta Maria Pop, care au participat la această ședință și cu care m-am întâlnit pe scările hotelului, consternați de cele auzite. În același timp, la avizierul din centrul stațiunii, zona cazării, erau afișate două tabele, unul cu nume de români somați să părăsească orașul, și altul cu nume de maghiari, în aceeași situație. Contrariat, am cerut explicația unui localnic cu privire la maghiarii de acolo și care mi-a răspuns că este vorba de cei căsătoriți cu români sau românce și de cei care au fost în slujba statului român.
Îndrăzneala se cerea crunt pedepsită
Consternat de cele văzute și auzite, m-am întors la redacție și am scris articolul “Dezmințire la o dezmințire” care a apărut în “Cuvântul liber” din 19 ianuarie 1990. În fapt, o replică cuminte la “dezmințirea” pe care a dat-o în 17 ianuarie, în același ziar, primarul revoluționar al orașului, Gall Ferencz, proaspăt eliberat din închisoare pentru delapidare, cum că la Sovata e liniște și pace.
Dacă conținutul acestuia a trecut aproape pe neobservate în mediile românești datorită cumințeniei lui, el a făcut o adevărată explozie în tabăra maghiară. Nici nu se făcuse bine de dimineață și “crima” de a îndrăzni să atac UDMR-ul a fost luată în discuție la toate forurile și la toate nivelurile: președintele Iliescu, Procuratura Generală, cu solicitarea de a fi deferit justiției pentru vina de a învrăjbi și a lovi la temelia prieteniei româno-maghiare”. Cuvinte mari, ce mai! În acest sens, la cererea celor doi lideri ai UDMR, directorul stațiunii, Țerean a convocat, a doua zi după apariția articolului, din nou adunarea personalului IBC, cu scopul de a descoperi pe cei care mi-au oferit informațiile, dar și pentru a întocmi un protest împotriva ziaristului în cauză, document înaintat forurilor amintite, cu cererea expresă de a fi aspru condamnat. Lucrurile nu s-au oprit aici. Telefonul de la domiciliu, neinformabil, a fost urgent desecretizat, în aceeași zi în care au început să curgă amenințări cu distrugerea mea și a familiei. În cutia poștală a și apărut, de altfel, un plic cu un bilețel semnat Nagy Janos, cu mențiunea “Eu mă voi ocupa de tine”. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. A doua zi dis-de-dimineață s-a prezentat la conducerea redacției de atunci dr. Toducz, proaspăta președinte a FSN pe stațiune, care a înmânat acesteia protestul de care vorbeam, cu cererea expresă de a fi dat afară din redacție. După plecarea oficialului din Sovata, am fost chemat la conducerea redacției, care nu a răspuns favorabil solicitărilor din protest, dar care m-a atenționat: “ “Te-ai implicat, descurcă-te!”. Mai mult decât atât, în aceeași zi cu atâtea vești proaste, când veneam abătut de la redacție, în apropierea casei, de pe celălalt trotuar, un individ a aruncat asupra mea o sticlă de apă minerală, luând-o apoi la fugă. Spre norocul meu n-am fost atins, sticla, spărgându-se de metalul gardului. Dar cel mai înspăimântător lucru a fost telefonul primit a treia zi de la procurorul-șef al Procuraturii Târgu-Mureș, dl. Petru Dan, care m-a informat că pe numele meu s-a depus o plângere penală de la IBC Sovata.
Teama ce a devenit curaj
Era în a doua decadă a lunii ianuarie 1990. Văzându-mă atacat din toate părțile și izolat de colegi, de vecinii maghiari etc., și amenințat cu un proces dur, care îmi punea libertatea în pericol, dar și viitorul profesional și familia, am căutat să-mi construiesc, fără succes însă, o firavă apărare, apelând la cei doi medici români din Sovata care mi-au furnizat datele, dar care au refuzat să stea de vorbă, și le-am înțeles gestul.
Momentul a fost crucial. Văzând că nu mai am nimic de pierdut, teama mi s-a transformat deodată în curaj, și ca urmare, am decis să mă angajez în luptă împotriva acestui colos care părea de neoprit. Aceasta, nu înainte de a urma sfaturile socrilor mei, care în 1940, odată cu cedarea unei părți din Ardeal, a cunoscut calea refugiului, timp de 4 ani, împreună cu fiica lor de câteva luni, de a ne pregăti pentru orice eventualitate două geamantane cu strictul necesar. Sub semnătură proprie, am început să redactez articole în care, cu argumente solide, combăteam toată propaganda lor iredentistă și mincinoasă. (vezi C.L. din ianuarie, februarie 1990 etc). Lucrul acesta a dat mult curaj românilor, care începeau să priceapă despre ce este vorba.
În demersurile gazetărești ale subsemnatului, de un foarte mare folos mi-au fost informațiile pe care le primeam de la șefa de cabinet a lui Kiraly Karol, care, între timp, a fost numit de către domnul Ion Iliescu prim-vicepreședinte al CPUN, ceea ce însemna omul nr. 2 din ierarhia țării. Este vorba de doamna Maria Țilea, fosta secretară a prim-secretarului Igreț, o femeie de o inteligență sclipitoare și de un patriotism desăvârșit, care, apreciindu-mi cele scrise pe acest subiect, a acceptat să coopereze din proprie inițiativă, furnizându-mi, în premieră, și de la sursă, date cu ceea ce avea să se întâmple. Așa am putut afla, în avans, informația conform căreia urma să vină la Târgu-Mureș, pe data de 7 februarie 1990, trei miniștri adjuncți ai Învățământului: prof. univ. dr. Octavian Stănășilă, prim adjunct, dr. Demeny Lajos și prof. Hans Otto Stamp, adjuncți, pentru a materializa Ordinul ministrului Mihai Șora de separare etnică a celor două licee de referință din Târgu-Mureș: “Al Papiu Ilarian” și “Bolyai Farkas”.
Subiectul m-a interesat foarte mult din două puncte de vedere. O dată ca român, și a doua oară pentru că soția, profesoara de chimie Rodica Cismaș, făcea parte din corpul profesoral al liceului Papiu, cunoscându-le toate frământările. Era 6 februarie 1990, în preziua odiosului eveniment și, în calitate de ziarist, am încercat din răsputeri să influențez deturnarea lui. Am apelat la inspectorul școlar general, Nicolae Ciurcă, care mi-a relatat că în calitatea sa de oficial problema îl depășește. Spre seară, am făcut, cu același scop, pe o ninsoare abundentă, o vizită acasă la directorul liceului “Al Papiu Ilarian”, dl Ioan Titea, care mi-a invocat aceleași motive. În disperare de cauză am sunat-o din nou pe șefa de cabinet a domnului Kiraly, doamna Maria Țilea, care m-a sfătuit să trec pe la Tribunal și să-l contactez pe judecătorul Ioan Sabău, indicându-mi și biroul unde poate fi găsit. Fiind pentru prima data față-n față, domnul Ioan Sabău, aflat la masa de lucru, înconjurat de o mulțime de cărți și tratate, m-a privit cu oarecare suspiciune. Ascultându-mi însă frământările, a început să mi se destăinuiască, neuitând să-mi amintească de faptul că, de unul singur sunt prea mic pentru un război atât de mare. Așa am aflat că lucrează la redactarea Statutului și a Declarației-Program ale Uniunii Vatra Românească, care urma să se înființeze în cel mai scurt timp, de faptul că era la curent cu venirea celor trei miniștri, și că dezbaterile din sală vor fi susținute din stradă de puternice manifestări ale elevilor români din toate liceele municipiului Târgu-Mureș. Abia atunci mi-am dat seama că nu sunt singurul alergător de cursă lungă, că și alți români gândesc la fel, numai că pentru o bună reușită, toate aceste forțe se cer coagulate, iar Vatra era soluția.
Marea confruntare și primul succes. Vatra, nădejdea noastră
Am plecat de la întâlnirea cu dl Ioan Sabău cu un alt tonus, fortificat pentru lupta decisivă ce avea să se desfășoare între pereții Sălii de ședințe a Primăriei municipiului Târgu-Mureș în fatidica zi de vineri, 7 februarie 1990. Între timp, am avut o convorbire și cu col Ioan Judea, primar interimar al municipiului Târgu-Mureș, pentru a-mi confirma venirea celor trei oaspeți și a-mi facilita un interviu cu ministrul adjunct Demeny (omul cheie în aceste negocieri, trimisul ministrului adjunct demisionar, Pall Antalfy, iredentistul care a pus pe tapet separarea imediată a celor două licee târgumureșene), de poziția căruia depindea foarte mult soarta negocierilor, lucru pe care l-a și făcut. Aceasta, în situația în care ordinul se aplica.
Dintre românii care s-au prezentat la această istorică confruntare, în sală, alături de numeroși profesori, i-am distins pe rectorul UMF, prof. dr. Ioan Pascu, Daniela Soare, jurista inspectoratului școlar, prof. ing. Adrian Moisoiu și soția prof. Lidia Moisoiu, colegul ziarist Mihai Suciu, studentul Silviu Morariu etc., dar și pe Borbely Laszlo, care a avut un rol foarte nefast în dialogul dintre cele două tabere. Din selecția făcută și din felul în care s-a desfășurat demonstrația elevilor, care a pus mare presiune pe trimișii ministrului, mi-am dat seama că la această mobilizare a contribuit această Vatră, nou înființată, de care auzisem pentru prima dată de la inginerul constructor Sever Ormenișan, pentru a cărei ieșire la lumină lucra, în acea seară, domnul Ioan Sabău.
Deși dramatică, confruntarea care a durat de dimineața de la ora 9 până seara la ora 20, finalizată în sala mare a Prefecturii, ea ne-a dat câștig de cauză. În cele din urmă, Decizia de separare a liceelor “itt es most” a fost amânată, până la începutul noului an școlar, sens în care am cerut document scris, semnat de către ministrul adjunct, Stamp Otto-Hans, parafat apoi de către ministrul Șora. Menționez că ministrul Demeny a părăsit sala extrem de furios.
Succesul a fost epocal. El a dat aripi și a constituit o nemaipomenită gură de oxigen pentru românii descurajați, atât de ofensiva maghiară, dar și de slaba reacție a oficialităților centrale la asemenea acțiuni destabilizatoare. Faptul acesta i-a îndemnat la unitate, unitate care s-a cimentat în jurul liderilor Vetrei Românești. La constituirea Vetrei Românești, care a avut loc la Sala Polivalentă din Târgu-Mureș, în ziua de 8 februarie 1990, deci a doua zi după marele succes în oprirea separării școlilor, a venit o mare de oameni din tot cuprinsul județului. Erau peste 15.000 de români însuflețiți de idealul unității. Cel care a deschis manifestarea, alături de întregul staf, în frunte cu Radu Ceontea, a fost Ioan Sabău, care a dat citire actului juridic de constituire a Vetrei Românești, Statutului și Declarației Program la care muncea în seara întâlnirii noastre, și care apoi au fost date publicității prin intermediul ziarului “Cuvântul liber”. Din acel moment al înființării Vetrei Românești, ziarul “Cuvântul liber” a fost permanent alături de ea și a constituit parte a acesteia.
P.S. Am ținut să evoc succint acest episod dramatic din viața noastră, a mureșenilor (probabil vor urma și alte mărturii), pentru că pe măsură ce timpul trece, lucrurile se uită și, mai mult, în locul realității, pe marginea unui anumit subiect, încep să apară tot felul de mistificări, de surogate de povești de succes ale unora care au stat departe de evenimente, pe care le-au perceput, fie de după perdea sau prin gaura cheii, dându-le interpretări voit eronate, pentru a se pune în centrul lor pe ei înșiși sau, pe alții, care au procedat în același mod. Istoria pentru a fi bine percepută are nevoie de fapte reale, de relatări netrunchiate și de la cei care au trăit pe viu evenimentele, așa cum au fost ele, cu bune și cu rele.
