Elie Miron Cristea - așa i-a plăcut să-și zică, chiar și atunci când a ajuns patriarh - a fost prezent în epocă și în multe alte domenii, decât cel bisericesc și cultural. Am putea spune că a fost prezent și activ în istoria Transilvaniei, cu toate problemele ei. A trăit în perioade aproape egale în secolele al XIX-lea și al XX-lea. A luat parte la toate luptele pentru drepturi și dreptate ale românilor din Transilvania și a căutat tot timpul mijloace de îmbunătățire a condițiilor lor de viață națională, spirituală și materială. S-a gândit la promovarea elementului cultural, înțelegând că fără acesta nu se va putea realiza niciodată ieșirea din impasul și complexul subjugării; s-a gândit la promovarea meseriilor printre fiii de români, pentru a-i elibera de dependența față de celelalte naționalități care, monopolizând acest domeniu al vieții sociale, îi lăsau pe românii dependenți doar de lucrul pământului, pe care erau, de altfel, iobagi; s-a gândit la înființarea de bănci românești, pentru a putea stimula întrajutorarea și accesul românilor la împrumuturi, care să faciliteze dezvoltarea gospodăriilor și a economiei lor. Așadar, în glasul patriarhului Miron Cristea a răsunat glasul norodului pe care-l păstorea. De aceea, în ființa lui s-a înveșmântat acea neprefăcută înfățișare neaoșă a Nației. De aceea, în sinceritatea gestului și în dulcea sa sfătuire domoală, ca și în precipitarea poruncii, s-a tradus fidel sonoritatea întregii game de însușiri a poporului pe care-l oblăduia și din care descindea. Despre Elie Miron Cristea s-a vorbit în epocă în termeni extrem de elogioși. Legăturile avute cu personalități ale epocii și multiplele sale implicații în istorie, în literatură și în cultură, în general, scot în evidență o personalitate de prim rang. Încercările repetate ale lui Elie Cristea de a obține o bursă de studii în afara hotarelor țării, din dorința de a studia cât mai mult, iată că s-au concretizat prin faptul că tânărul Elie Cristea a ajuns la studiu la Budapesta, cu sprijinul stăruitor al profesorului său de pedagogie de la Seminarul Andreian din Sibiu, Ioan Popescu. În toamna anului 1891, pleca din Toplița și, după un scurt popas în Sibiu, Elie Cristea sosea în capitala Ungariei, unde îl așteptau patru ani de studii intense, în urma cărora el va obține și doctoratul.
Cartea despre Eminescu a fost mai mult decât o teză de doctorat: a fost un act de anticipație a exegezei ce urma să i se consacre în cultura românească, iar pentru un transilvănean a fost un act patriotic. Tânărului Elie Cristea trebuie să i se recunoască meritul celei dintâi exegeze adevărate a operei eminesciene. Subiectul pentru teza de doctorat nu a fost întâmplător. Autorul cunoaște opera lui Eminescu, ca un erudit. Naționalismul poetului l-a chemat prin strigătul său de dragoste pentru plaiurile natale, mai ales atunci când se afla departe de ele, iar versurile lui cântau trecutul și prezentul istoric al gliei străbune. Elie Cristea a năzuit să redea cum se cuvine capodopera eminesciană, printr-o analiză subtilă și un perfect echilibru ce izvorăsc din îndemnul său lăuntric, profund patriotic, pe al cărui liant s-au suprapus afectivitatea și vibrația sa sufletească de o calitate arareori întâlnită.
Eminescu, viața și opera - studiu asupra unor creații mai noi din literatura română, așa se intitulează lucrarea teză de doctorat a studentului absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Budapesta, teză susținută în luna mai a anului 1895, în fața unui grup de profesori maghiari, a colegilor de studenție, printre care se aflau, fără îndoială, și câțiva români. Cel ce avea să fie patriarhul țării, cu numele cunoscut de Miron Cristea este, așadar, autorul unui studiu laborios asupra unei opere de mare răsunet în toate părțile vechii Dacii. El a intuit mesajul răscolitor al poeziei eminesciene și a tipărit la Someșeni, lângă Cluj, în maghiară, studiul: Eminescu, viața și opera, printre primele monografii asupra lui Eminescu, înaintea altor studii mari, ușor de publicat la Iași ori la București, decât la Someșeni, în Transilvania. Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, în lucrarea sa: “Pagini dintr-o arhivă inedită”, apărută la Editura Minerva, București 1984, menționează același loc de tipărire - Someșeni. Dar localitatea unde s-a tipărit teza de doctorat este Gherla, un oraș ce figurează chiar și pe exemplarul cu autograf oferit de autor Bibliotecii Academiei Române. O sinteză critică originală a concepțiilor conturate, până atunci, în legătură cu opera eminesciană, sinteză ce înglobează concomitent numeroase referiri la literatura universală, constituie lucrarea lui Miron Cristea, care prin proporțiile și multitudinea problemelor abordate rămâne prima monografie, în adevăratul sens al cuvântului, asupra lui Eminescu.
Teza de doctorat a teologului Elie Cristea cuprinde două mari părți: prima parte a volumului este consacrată vieții poetului, cu bune informații asupra drumului atât de sinuos al vieții acestuia, iar partea a doua se ocupă cu opera poetului. Eminescu a lăsat o operă alcătuită din poezii și puțină proză, făcând impresia că ar fi voit să cultive îndeosebi poemul scurt. Dar analiza manuscriselor sale dezvăluie un Eminescu plăsmuind mari compoziții lirice și dramatice, un poet cu năzuința grandiosului și a organicului,
a și Goethe. Miron Cristea este autorul unui studiu laborios pentru epoca în care a apărut. Teza de doctorat, susținută la Universitatea din Budapesta, de doctorandul Elie Cristea, la timpul ei a produs valuri de admirație, pentru conținutul concis și echilibrat al lucrării. Este cel mai consistent studiu monografic asupra lui Eminescu, efectuat în secolul al XIX-lea. El cuprinde o bibliografie destul de amănunțită pe baza izvoarelor vremii și analizează cele mai importante trăsături ale operei eminesciene, îmbinând părerile criticilor români cu observații personale, un examen al limbii, al stilului și versificării (ceea ce nu s-a făcut până atunci, în mod competent, de către critica transilvăneană), pentru a încheia, prin câteva considerații, asupra curentului eminescian. Eminescu, prin poeziile sale, s-a impus în literatura română. Prin poeziile lui, Eminescu a reușit să dea cea mai adâncă expresie a gândurilor și ideilor sale. Miron Cristea remarcă faptul că opera poetică eminesciană e plină de sentimente adânci, de idei și mari pasiuni, iar forma versificației este impecabilă. Talentul lui Eminescu a fost mare, dar, perfecțiunea formei și a conținutului este rezultatul unor studii îndelungate. Poetul folosește gerunziul. Acest mod este cu atât mai evident cu cât, după părerea patriarhului Miron, exprimarea ca formă poetică a gerunziului, în limba română, nu fusese încă reglementată. Când nu găsește expresii potrivite, Eminescu își creează expresii noi. Poeziile lui Eminescu, tocmai prin forma lor ireproșabilă, capătă acea gingășie surprinzătoare, ce are influențe adânci în sufletul cititorului. Aceasta se explică prin procesul psihologic ce se declanșează după lectura acestor poezii. Eminescu evită cu grijă expresiile simpliste, inestetice și reci, precum și cele cu semnificații abstracte. Folosește mult epitetele, comparațiile și descrierile. Din particularitățile atractive ale stilului artistic eminescian face parte personificarea momentelor vieții, a naturii și a diferitelor lucruri și obiecte: “Pădurea suspină”, “Ecoul râde de blândele plângeri ale junilor amanți”, “Râul sfânt ne povestește cu ale undelor lui guri, de-a izvorului său taină, despre vremi apuse ”. Analizând opera eminesciană, Miron Cristea observă faptul că limba lui Eminescu este limba românească împrospătată cu material luat din izvorul de cuvinte al vechilor scrieri.
În concluzie, putem spune că meritul patriarhului Miron Cristea este acela de a fi deschizător de drumuri în ceea ce privește studiul asupra operei eminesciene.
