EMINESCU, 170 DE ANI DE LA NAȘTERE

Distribuie pe:

Spre Blaj, ca-nvățăcel porni

Când înfloreau teii și macii,

“Mica Romă” deveni

Făclia gintei fostei Dacii!

 

Mari idealuri a visat

Iar lira-i magic-legendară,

În suflete, ne-a picurat

Fiorul dragostei de țară.

 

Slăvind eroi și domnitori

Ce-au apărat țara și neamul

De cruzi și-avizi cotropitori,

Având ca prieteni “răul, ramul”.

 

Slăvi și codrul-împărat

Văzându-l cum întinerește,

Doar omul e fatal legat

De timpul ce-l îmbătrânește!

 

Din, dor, Poetul a retrăit

Iubirea unei “flori albastre”

Ce, grațios, i-a dovedit

Că fericirea nu e-n astre.

 

Când doi ochi galeși l-au vrăjit

Chiar de la prima-ntrevedere,

Un “farmec sfânt” i-a devenit

Și bucurie, și durere.

 

De-atunci, din teii înfloriți,

Cad flori pe creștet și în gene

Perechilor de-ndrăgostiți

De feți-frumoși și cosânzene.

 

Și-n nopți, din cerul înstelat,

Adesea, câte-o stea se frânge,

Iar un Luceafăr întristat,

În depărtări, iubirea-și plânge...

 

Când i-a rămas “un singur dor”:

- Nirvana să o dobândească -

Nu vru un plâns de muritor,

Ci codru-n toamne să-l jelească...

 

Demult doarme sub teiul sfânt,

Dar geniu-i o să strălucească

Cât dăinui-va pe Pământ

Duioasa limbă românească.

Lasă un comentariu