Spre Blaj, ca-nvățăcel porni
Când înfloreau teii și macii,
Că “Mica Romă” deveni
Făclia gintei fostei Dacii!
Mari idealuri a visat
Iar lira-i magic-legendară,
În suflete, ne-a picurat
Fiorul dragostei de țară.
Slăvind eroi și domnitori
Ce-au apărat țara și neamul
De cruzi și-avizi cotropitori,
Având ca prieteni “răul, ramul”.
Slăvi și codrul-împărat
Văzându-l cum întinerește,
Doar omul e fatal legat
De timpul ce-l îmbătrânește!
Din, dor, Poetul a retrăit
Iubirea unei “flori albastre”
Ce, grațios, i-a dovedit
Că fericirea nu e-n astre.
Când doi ochi galeși l-au vrăjit
Chiar de la prima-ntrevedere,
Un “farmec sfânt” i-a devenit
Și bucurie, și durere.
De-atunci, din teii înfloriți,
Cad flori pe creștet și în gene
Perechilor de-ndrăgostiți
De feți-frumoși și cosânzene.
Și-n nopți, din cerul înstelat,
Adesea, câte-o stea se frânge,
Iar un Luceafăr întristat,
În depărtări, iubirea-și plânge...
Când i-a rămas “un singur dor”:
- Nirvana să o dobândească -
Nu vru un plâns de muritor,
Ci codru-n toamne să-l jelească...
Demult doarme sub teiul sfânt,
Dar geniu-i o să strălucească
Cât dăinui-va pe Pământ
Duioasa limbă românească.
