Nu știu alții cum sunt, dar, eu, când văd că, în sfârșit, după lungi așteptări prinde a ninge zdravăn peste țara mea, simt că dau în mintea cuminților copii ai țăranilor satelor de munte mureșene. Și, astfel, cuprins de o nestăvilită bucurie de viață, uit de toate tristețile și de toate supărările. Iar dacă cumva mai am și norocul norocos să-mi iasă în cale mulți copii, cu multe sănii, și de departe să-i aud cum vin țipând, atunci, precum în poezia “Iarna pe uliță” a lui George Coșbuc, degrabă mă prind cu ei la joacă, și mă-mping, și sar râzând, prin zăpadă fac mătănii, vrând-nevrând. Astfel încât, dacă m-ar ține baierile inimii mele bătrâne, atunci de bună seamă că aș sta cu ei la joacă până când, făcându-i-se milă de mine, un moșneag cu a lui băbuță, mă vor chema în a lor casă primitoare ca să-mi dezgheț și mâinile, și picioarele, și nasul, și urechile, iar ei să-mi depene povești de povești la gura sobei, împreună sorbind din cupele de lut licoarea călduță, dulceagă și aromată a vinului strugurilor culeși pe brumă, târziu în toamnă, în viile vestitelor podgorii ale Târnavelor. Ca apoi, cocoțat și înfofolit într-un călduros cojoc ciobănesc, să șăd lângă birjarul cailor cu zurgălăi în pletele coamelor lor, înhămați la sania lină cu tălpici din lemn. Astfel încât să mi se pară drumul, la întors, în călduroasa casă a familiei cantonierului silvic din vârf munte, nu numai mult prea scurt și plăcut, dar și o repetabilă și nostalgică călătorie dintr-o îndepărtată zi de iarnă adevărată a anilor copilăriei mele.
