ULTIMII PAȘI SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE (7 SEPTEMBRIE 1709 - 24 IANUARIE 1859)

Distribuie pe:

Pentru început, să ne amintim de anii întunecați ai domniilor fanariote în Principatele Românești, Moldova și Țara Românească. Totul a început prin mazilirea domnitorului pământean din Moldova, Mihail Racoviță, și înlocuirea acestuia, în 7 septembrie 1709, de către sultanul Ahmet al III-lea, cu primul domnitor fanariot din familia Mavrocordaților, Nicolae Mavrocordat. De la această dată și până la ultimul domnitor fanariot, Nicolae Alexandru Șuțu, otrăvit de eteriști în anul 1821, au trecut peste 100 de ani de domnie fanariotă. Sistemul de cârmuire fanariot era în întregime orientat spre spolierea supușilor, folosind în acest scop toate mijloacele: biruri și numeroase dări puse pe case, pe animalele domestice, pe toate produsele vegetale și animale etc. Secolul de domnie fanariotă a rămas cunoscut în istorie ca secolul beznei. Încătușarea fanariotă era atât de temeinic concepută și de trainică, încât a supraviețuit chiar și războaielor purtate de otomani cu Rusia și Austria, între anii 1739 și 1812. A venit însă anul 1821, cu dezlănțuirea intempenstivă a insurecției eteriste, cuplată cu insurecția pandurilor lui Tudor Vladimirescu, care a avut darul să spulbere, ca prin minune, stăpânirea fanariotă în Principatele Române, dând românilor prilejul să-și recapete domniile pământene.

Ajungem la pasul următor și asistăm la perioada în care conflictul dintre marile puteri pentru controlul strâmtorilor de la Marea Neagră - Bosfor și Dardanele - și al Mediteranei Orientale a ajuns la cote alarmante, declanșându-se Războiul Crimeii (1853 - 1856). În război, pe de o parte s-a așezat Turcia, căreia i s-au alăturat Franța, Anglia, Sardinia și Austria, iar de partea cealaltă a rămas singură Rusia. Războiul și evenimentele ce i-au urmat au avut un rol mântuitor pentru poporul român, care a avut ca urmare libertatea, unirea și prosperitatea Țărilor Române. Războiul se încheie printr-un tratat de pace, în urma tratativelor purtate între țările învingătoare și Rusia perdantă. Prin tratatul semnat la data de 30 martie 1856 , la Paris, ,,se îngăduie consultarea liberă și cinstită” a tuturor păturilor sociale ale Țărilor Române, chemate să-și aleagă singure soarta politică, în cadrul divanurilor ad-hoc. Pentru Țările Române, tratatul cuprinde și patru puncte pragmatice, din care două aveau valoare de principiu “Unirea principatelor și aducerea unui principe străin pe tronul Principatelor Unite”.

Trecând la pasul următor, ajungem la momentul istoric în care poporul român este “dezlegat” de obligațiile stabilite, fără acordul său, față de imperiile mărginașe - țarist și habsburgic - și în care Sublima Poartă se angajează să păstreze principatelor “o administrație independentă și națională”. Mai mult de atât, am ajuns la momentul în care, pentru prima oară în istoria lor, principatele sunt sprijinite temeinic de o mare putere europeană, și anume de călduroasa Franță a Împăratului Napoleon al III-lea. În aceste condiții externe, favorabile națiunii române, elitele politice din interior se mobilizează și se angajează pe drumul deloc ușor al unirii celor două principate. Trebuia dusă lupta pentru învingerea greutăților provocate din exterior, cât și a acelora create din interior. Și astfel am ajuns la ultimul asalt. În exterior, Turcia și Austria se opuneau unirii principatelor. Anglia avea o poziție rezervată. Aveam de partea noastră, cu toate forțele, pe Franța. În interior, Țara Românească își făcuse pe deplin datoria, alesese liber și cinstit deputații pentru divan. În Moldova, însă, caimacanul N. Govoride comite acte prin care falsifică alegerile. În luna august a anului 1857 are loc o întâlnire între Regina Victoria a Angliei și Împăratul Napoleon al III-lea, al Franței. Se abordează, în cadrul discuțiilor, și tema alegerilor din Moldova, căzând de acord ca acestea să fie anulate și apoi reluate. După o serie de discuții purtate între reprezentanții aleși de popor, aceștia stabilesc o rezoluție, care, la punctul doi, prevedea “Unirea Pricipatelor într-un singur stat cu numele de România”. Țara se pronunțase! Au urmat dezbaterile în cadrul Conferinței ambasadorilor țărilor garante. Poarta și Austria rămân pe mai departe împotriva unirii. Favorabile ne sunt Franța, Rusia, Sardinia și Prusia. În Principate a urmat alegerea domnitorilor. În Moldova au loc discuții intense între membrii partidelor unionist și conservator dar, în final, votul a fost unanim pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza. La București, problema era ceva mai complicată: conservatorii doreau să aleagă pe unul dintre foștii domnitori, Barbu Știrbei și Gheorghe Bibescu, iar unioniștii se orientau spre N.Golescu și Brătianu. Unioniștii aveau un mare sprijin din partea fostului domnitor, Dimitrie Ghica, care avea mare influență la colonelul Vlădoianu, comandantul poliției. La întâlnirea secretă din seara zilei de 23 spre 24 ianuarie 1859, Vlădoianu i-a intrebat pe fruntașii unioniști “Care vă este candidatul… Este Golescu?; Este Brătianu?... unioniștii au răspuns la unison .....,,Nici unul, nici altul”. Este alesul Moldovei. În aceeași noapte, aceștia hotărăsc ca a doua zi să vină cu respectiva propunere în fața deputaților. Discuții s-au purtat pro și contra. În final, toate cele 64 buletine de vot au avut scris pe ele numele CUZA ALEXANDRU IOAN. Așa s-a făcut unirea Principatelor Române! Poporul, întrunit pe Dealul Mitropoliei, și-a dat cu entuziasm asentimentul față de istoricul act al unirii. Cuza s-a născut la Bârlad. În 1820 absolvă liceul la Paris și Facultatea de Drept la Iași. Ocupă funcții înalte în justiția și armata Moldovei: în 1858 îl găsim caimacan și vicepreședinte al Adunării Elective din Moldova. Devine primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național ROMÂNIA (1862-1866). Ca domnitor, sprijinit de M. Kogălniceanu, pe plan extern a militat pentru recunoașterea internațională a tânărului stat. Pe plan intern a promovat reforme economice și sociale menite să conducă la modernizarea societății, rămasă mult în urma progresului european, datorită domniilor fanariote. A promovat o nouă constituție, legi pentru desființarea clăcii, secularizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea țăranilor, pentru introducerea învățământului general gratuit și obligatoriu, a unui sistem metric modern etc. Pe plan cultural, numele său rămâne legat de introducerea grafiei latine, de înființare a universităților de la Iași (1860) și mai apoi a celei de la București (1864). Ca ,,răsplată” pentu aceste realizări deosebite, Cuza a fost înlăturat de la putere, brutal, printr-o lovitură de stat, în 11 februarie 1866 și exilat în afara granițelor țării pe care a făurit-o. Trece prin Florența, apoi ajunge la Heidelberg în Germania, unde se stinge din viață în anul 1873. Astăzi, osemintele acestuia se găsesc la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Așa se încheie viața primului și ultimului domnitor al statului național ROMÂNIA.

Lasă un comentariu