Se povestește cum că Dumnezeu și Sfântul Petre, cutreierând satele Moldovei de Sus, obosiți de atâta drum lung și anevoios prin zăpezi și viscole, s-au oprit în pragul unei case. Părea a fi a unor oameni vrednici, înstăriți și cumsecade. Era într-o noapte lungă și geroasă de iarnă. Frigul le pătrunsese de-a binelea în oase. Bat discret cu toiagul în poartă, stârnind lătratul arțăgos al câinilor de pază, peste care se suprapune întrebarea domoală a stăpânului acelei case: „Cine-i, acolooo"!? „Oameni buni"!, răspunde cu blândețe în glas unul dintre drumeți. „De-i așa, precum spuneți, poftiți, intrați. Câinii nu vă vor face niciun rău".
Curând, se aștern în tihnă la vorbă, despre una, despre alta, gazdele poftindu-i la cină, iar stăpânul acelei case rostește „Tatăl Nostru". Apoi, soția lui le așterne patul unei bine-meritate odihne, urându-le noapte bună.
În dimineața zilei următoare servesc micul dejun tot împreună. La plecare, tinerii soți le pune drumeților, într-o trăistuță, câteva merinde pentru drum, urându-le ca bunul Dumnezeu să-i aibă în paza lui ocrotitoare. Mulțumindu-le pentru frumoasa primire și buna găzduire, cei doi musafiri se aștern din nou la drum. După o vreme, Sfântul Petre prinde a-L ruga pe Dumnezeu: „Vrednicește, Doamne, pe tinerele și bunele noastre gazde cu ceva tare plăcut!". „Dar ce să le dăruiesc, Petre, dragule? Nu văzuta-i tu că aveau toate cele de trebuință"! „Dă-le, Doamne, ceva de suflet. Ceva de care tare să se bucure".
După un an, în acea casă avea să se nască un băiețel tare chipeș. Era cel care avea să devină Luceafărul poeziei românești, cu viitorul său nume și prenume de MIHAI EMINESCU.
(O inspirație după o adnotare a scriitorului Geo Bogza, 1908-1993)
