Hrisoavele vremurilor îndepărtate ne vestesc că spre începutul timpuriu al iernii anului 1896, țăranul Gheorghe Cârțan se așternea la drum lung și anevoios, la capătul căruia avea să îi iasă în cale Roma, capitala Italiei și a fostului Imperiu Roman. Acele locuri care, de milenii, deveniseră adevăratele leagăne ale latinității limbii vorbite și celei scrise a neamului românesc. Brodise în așa fel lucrurile încât ziua de 24 ianuarie, atunci când urma să împlinească vârsta de 47 de ani, să îl găsească pe drumul mersului pe jos, până la Columna Împăratului Traian de la Roma, monument de cinstire și omagiere a eroilor războaielor daco-romane. Într-o poză din acea vreme, publicată în paginile unei gazete italiene, putem admira cât de bine și de frumos îi ședea îmbrăcat în straie românești, țesute și brodate de mâinele muncite ale bunei sale mame. În picioare avea opinci cu obiele, legate cu nojițe, la fel ca toți țăranii-plugari ai satelor de iobagi români de pe streașina împădurită a nordului Munților Făgăraș. Pe cap purta o căciulă brumărie și țuguiată în creștet; peste umeri, suman din pănură groasă de lână și desagi plini cu cele trebuincioase: merinde și haine călduroase, iar în două trăistuțe câțiva bulgări de pământ din Țara Românească, precum și câțiva pumni de boabe de grâu din ținuturile ardelenești. Ajuns la Roma, atât pământul cât și grâul le va împrăștia, precum semănăturile tomnatice, pe treptele Columnei, știind că trecuta zi de 24 ianuarie simbolizase aniversarea a 37 de ani de la desăvârșirea Unirii Principatelor Române, sub sceptrul Principelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza (1820-1873).
De atunci, de mult de tot, și până în zilele noastre, peste noi și peste toate au trecut felurite vremi și vremuri. Când mai bune, când mai rele, de unde și nevoia de a nu uita nicicând mesajul de înțelepciune, ca și cel de înalt patriotism pe care ni l-a lăsat moștenire acest brav fiu de români iobagi, din ținuturi ardelene, supuse nevrednicilor stăpâniri străine de limbă și de neam. Dovadă că numeroșii săi biografi, scriitori și istorici-academicieni l-au numit “țăranul cărturar făr de carte”. Un nume, cum nu se poate mai potrivit, transformat în renume, atâta timp cât mai toată viața și-a dăruit-o ducerii, în desagi, peste Carpați, a cărților tipărite în Țara Românească în dulcele grai strămoșesc.
Așadar, vineri, 24 ianuarie 2020, am aniversat două evenimente, din care unul de o deosebită importanță istorică: împlinirea a 161 de ani de la unirea Țării Românești cu Moldova. Moment întregit de cinstirea memoriei lui Badea Gheorghe Cârțan, la împlinirea a 171 de ani de la nașterea acestuia. Pe crucea-monument a mormântului său din cimitirul din Sinaia stă scris: “G. BADEA CÂRȚAN DOARME VISÂND ÎNTREGIREA NEAMULUI SĂU. 1911”.
Între timp, consătenii lui dragi i-au încropit din bârne de brad și de stejar, o căsuță cu pridvor și tindă, tot așa cum aveau în trecut țăranii de prin partea Cârțișoarei Munților Făgăraș. Durată din lutul pământului și din pleava și paiele grâului, zugrăvită în albastrul Cerului. Iar drept acoperământ împotriva ploilor, furtunilor, viscolelor și zăpezilor, snopi de paie. După care învățătorii, profesorii și preoții satului au așezat în micile ei încăperi cele mai dragi amintiri, înfățișând trudnica lui viață. Ghizii-muzeografi voluntari, precum octogenara dăscăliță Valerica Stoica, și mai tânărul ei urmaș, Gheorghe Budac, neuitând să le amintească vizitatorilor atât numele, cât și lăudabilele fapte ale regretatului Traian Cânduleț, “istoricul-autodictat” al așezării lor natale. Omul care, de mic copil, a adunat mărturii ale trecerii vrednicului lui consătean prin lume: vechi cărți și fotografii-document îngălbenite de timp, ziare și reviste străine cu povești despre Badea Cârțan, sfinte icoane și straie țărănești făgărășene. Dacă, cândva, drumurile vă vor duce și pe cursul mijlociu al Oltului, iar de aici pe spectaculoasele urcușuri în serpentine ale Transfăgărășanului, faceți-vă răgaz să treceți pragul acelei căsuțe care vă va ieși în cale! O să fiți încântați să aflați cât de mult și cu folos a trudit acest om simplu, pentru ca românii ardeleni să-și poată păstra credința străbună, graiul neaoș românesc, datinile și obiceiurile. Eu, bunăoară, de câte ori fac acest plăcut popas, mereu îmi aduc aminte, cu bucurie, de acel dintâi localnic care mi-a vorbit la Radio România, despre Badea Cârțan. Era simpaticul și meditativul “Traian al Cânduleților Cârțișoarei Făgărășene”. Cel care avea să facă, ca în jurul vieții și activității lui Badea Cârțan, să se înfiripe povești asemănătoare memoriei lui Moș Ion Roată, moldoveanul hâtru de gură, din vremea “Unirii celei mici a lui Cuza Vodă”.
