Așa cum pentru democrația pe care clasa politică a instalat-o în România, după decembrie 1989, specialiștii n-au găsit un model de comparație existent în niciuna din țările civilizate, motiv pentru care s-au mulțumit să o numească “originală”, tot așa stau lucrurile și cu modelul de economie pe care românii l-au adaptat în acest nou context. Dacă admitem teza conform căreia: politicul este expresia concentrată a economicului, sau invers, concluzia este că lucrurile se leagă ombilical unele de altele și, ca urmare, se poate spune: “cum e turcul, e și pistolul”. Adică, la o așa democrație, așa economie. Cu alte cuvinte, dacă românii au eșuat în primul caz, ei au eșuat și în cel de al doilea, iar rezultatele se văd în cunoscuta noastră neputință de a realiza ceva robust și consistent, atât pe tărâmul social-politic, cât și cel economic.
Guvernul Orban, ajuns la putere, se zbate fără succes să stabilizeze echilibrele din societatea românească, mai ales în privința ridicării nivelului de trai, pentru că îi lipsesc resursele financiare. Motiv pentru care dă înapoi atunci când se pune problema măririi pensiilor și dublării alocațiilor pentru copii, fără a mai vorbi de celelalte obiective de dezvoltare și infrastructură, cum e cazul autostrăzilor. Ținte fixate pur electoral de către partidul care l-a precedat la guvernare, tocmai pentru a-i pune bețe în roate, și a-l compromite în fața alegătorilor, pentru că pare la mintea cocoșului să decretezi, doar pentru a te afla în treabă, ridicarea cu 40 la sută a tuturor pensiilor într-un singur an și într-o singură tranșă, din moment ce economia nu permite nici pe departe acest lucru, pentru că de progresul ei nu prea s-a ocupat nimeni.
Cum democrația își are principiile ei generale după care se mișcă, și economia adevărată se ghidează după legile ei proprii, a căror încălcare se simte și costă. La noi, în România, nu avem economie de piață autentică nici după trei decenii, iar dacă ne încăpăținăm să credem că ea există, nu numai că facem erori de principiu, ci ne comportăm ca acei medici care aplică tratamentul de la o altă boală decât cea de care suferă pacientul.
Urmărindu-i mișcarea în ultimele trei decenii, constatăm că economia românească nu este nici centralizată, ca cea socialistă, și nici de piață, ca cea capitalistă. E vorba mai mult de o economie “de fațadă”, adică mai degrabă electorală, menită să servească grupurilor de la putere. Ea este atât de sensibilă la impulsurile politice încât urcă sau coboară, în funcție de vibrațiile de pe scena politică și nu de mersul economiilor europene. Dovada cea mai elocventă a ineficacității ei este produsul intern brut derizoriu pe cap de locuitor al României, cel mai scăzut din Europa, dar și modificarea anapoda a prețurilor, acordarea unor facilități populației în funcție de ciclul electoral și nu de rezultatele din propria economie etc. Și, pentru că nu-i putem neglija totuși firava existență, acceptăm faptul că avem o economie de subzistență, care asigură românului, cu chiu, cu vai, traiul de pe o zi pe alta, fără a ne mai gândi la posibilitatea producerii de surplusuri, cu care să intrăm în competiție cu economiile altor state și pe care să le valorificăm pe piața externă, pentru a ne asigura o oarecare dezvoltare.
Văzând cum nu se mișcă aproape nimic în economia românească, cum mulți întreprinzători dau faliment, iar forța de muncă disponibilizată îngroașă rândurile șomerilor sau, în disperare de cauză, ia drumul străinătății: pentru a recolta străinilor roadele pământului, pentru a întreține curățenia în casele bogaților, ori pentru a îngriji bătrânii, suntem stupefiați să auzim de la oficialii noștri gogonata minciună, cum că economia românească duduie de stă să explodeze de prea-plinul ei. Că ar fi devenit, de câțiva ani, un fel de “tigru al Europei”. Oameni de mare competență, probitate și cu picioarele mai pe pământ susțin, însă, tocmai contrariul, și anume, că economia noastră șchiopătează din ce în ce mai tare, iar în privința exportului suntem într-un recul puternic. Adică, și anul acesta am exportat mai puțin decât anii trecuți. În plus, balanța comercială import - export înclină mai mult ca oricând în favoarea primului, ceea ce înseamnă că importăm de zor, dar mai puțină materie primă destinată a fi încorporată în produse finite la extern și mult mai mult pentru consumul, care, așa sărăcăcios cum este, nu-l putem satisface prin propriile forțe.
Dacă economia românească nu este nici socialistă, nici capitalistă, adică de piață, mișcându-se atipic, apreciem că ea poate fi foarte bine definită ca economie electorală. Adică ea crește și se dezvoltă mai mult în cifre decât în fapte, în funcție de nevoile de propagandă ale partidului sau partidelor aflate la putere, populismul fiind pârghia principală pe care aceștia o utilizează în raport cu electoratul. De fapt, se poate ușor constata că România nu mai are, practic, cetățeni, ci alegători, iar satisfacerea nevoilor de viață se face nu în raport cu solicitările celor mulți, ci doar în raport cu a celor mai aplecați a se îndrepta spre urne.
Economia electorală, după cum se poate constata, are cu totul alte principii de mișcare. Ea nu se supune legilor economice, ci doar comenzilor politice, care se schimbă foarte ușor de la un ciclu electoral la altul, motiv pentru care mișcarea tipică de “doi pași înainte și unul înapoi” din cadrul unei guvernări poate fi ușor anihilată de “un pas înainte și doi pași înapoi” ale celeilalte guvernări. Și nici nu poate fi altfel din moment ce, foștii guvernanți pun intenționat bețe în roate urmașilor, iar nou-veniții la putere aruncă la coș și fără discernământ toate planurile și proiectele predecesorilor politici, anulează lucrări și închid șantiere, operând în economie, ca și în alte domenii, doar cu ale lor, care pot sau nu pot fi, sau care sunt mult mai proaste, dând astfel turnuri ciudate economiei, balansând-o când în sus, când în jos, când înainte, când înapoi. Dacă ne aducem bine aminte, în perioada Guvernului Tăriceanu, când economia “mergea bine” nu din interior, ci ca urmare a intrărilor masive de valută de la căpșunari și ceilalți, acesta a găsit de cuviință să mărească pensiile, nu de dragul pensionarilor, ci de dragul voturilor, să crească cu un milion numărul funcționarilor la stat, ca apoi guvernul următor, cel al lui Boc, amenințat să intre în insolvență din cauza pomenilor anterioare, a fost nevoit să reducă veniturile, și ale unora, și ale altora. O măsură nu tocmai ortodoxă este și cea a lui Liviu Dragnea, din acest ciclu electoral, care a dat mână liberă primarilor în privința salarizării personalului, ca apoi aceste instituții să rămână fără fonduri la buget.
Cu o economie electorală, pe care o promovează clasa noastră politică, nu se poate realiza nici dezvoltare, nici prosperitate și nici echitate, lucruri pe care noi, românii, le simțim pe propria piele. Ea nu produce nici PIB, nici locuri de muncă, nici relații corecte în societate. Așa cum se poate vedea: doar sărăcie, inechitate și corupție, iar motorul economiei electorale sau carburantul cu care aceasta supraviețuiește și merge înainte sunt tocmai ingredientele amintite ale căror surse sunt nu productivitatea muncii, nici calitatea produselor, ci sustragerea din sistem a cât mai multor venituri, cu scopul de a menține în formă politicul și clientela acesteia, răspândită în structura societății până în straturile ei cele mai adânci. V-ați pus întrebarea de ce, odată cu instalarea unui nou partid la putere, sunt schimbați din funcție toți conducătorii de instituții, de deconcentrate, indiferent de eficiența, profesionalismul și corectitudinea lor? Tocmai pentru a se asigura comanda la toate nivelurile în realizarea scopului partidului de guvernământ, în a cărui preocupare nu intră, nici nevoile generale ale țării, nici ale cetățenilor, și nici intenția de a se asigura o democrație autentică pentru cei mulți.
De 30 de ani, sondajele spun clar că România merge într-o direcție greșită, pentru că ea nu este competitivă, nici din punctul de vedere al democrației promovate și nici al economiei, al întregului sistem social politic. A crede că un partid este mai bun decât altul, chiar dacă se amalgamează între ele, deși atunci când au fost la putere și-au dovedit incapacitatea, este sinonim cu a accepta iluzia deșartă că, odată cu părul, lupul își schimbă și năravul. Nimic din ceea ce a construit actuala clasă politică în aceste trei decenii nu este nici de calitate și nici durabil. Neimplicată cu deplină răspundere în făurirea propriului destin, România a pierdut enorm. Ajunsă la cheremul partidelor, a liderilor acestora, care practic o învârt pe degete, România nu va avea nicio șansă de schimbare, dacă cetățenii ei nu vor conștientiza răul pe care aceștia l-au făcut și capcanele în care au fost prinși. Pentru că, o economie electorală care răspunde doar la comenzile acestora, atunci când le vine bine, nu poate satisface nevoile mulțimii, nu poate duce țara pe drumul adecvat, al dezvoltării și prosperității. Ea rămâne tributară unor interese meschine, bineînțeles electorale, și atât. Dar, să vedem ce se va mai întâmpla!
