* “Având gânduri bune pentru semenul tău, vei putea vedea în orice persoană pe care o întâlnești o ființă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, fața voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relațiile și vă vor afecta anturajul. Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferințele și dragostea pentru semenul tău. Să avem pentru ceilalți o inimă de mamă. Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață. Nu vor mai exista între voi neînțelegeri când veți înțelege acestea. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nici o organizație, de nici un anumit mod de conduită, ci de hotărârea de a suporta totul”.
Sofronie Saharov (1896-1993), monah, pustnic, preot duhovnic, părinte duhovnicesc, întemeietor de mănăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, cunoscut și ca Starețul Sofronie de la Essex, a întemeiat Mănăstirea “Sf. Ioan Botezătorul” Maldon, Essex, Anglia. Citea foarte mult, inclusiv marii clasici ruși precum: Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin. După anul 1921 pleacă pentru a-și urma cariera artistică, dar și din motive că nu era marxist, în Italia, Berlin și Paris. Urmează cursurile Institutului Teologic Ortodox Sf. Serghie, unde a avut ca profesori pe Bulgakov și Berdiaev. În anul 1925 pleacă în Muntele Athos, unde învață să se roage cu adevărat și să aibă o atitudine față de Dumnezeu. Datorită condițiilor grele de aici, dar și faptul că era ne-grec, îl determină pe Saharov să se întoarcă în Paris, în anul 1947, unde se stabilește la Casa Rusească, un azil de bătrâni. În anul 1958 ajunge în Anglia, la Essex, unde în jurul său se formează un grup de monahi și femei creștine, care mai târziu vor pune bazele viitoarei mănăstiri “Sf. Ioan Botezătorul”. Moare în anul 1993 și este condus de mii de credincioși din toată lumea, pe drumul mântuirii în Dumnezeu.
***
* “Nici părul cărunt, nici zbârciturile nu ne pot da dintr-o dată prestigiul; ci viața interioară, trăită frumos, dobândește în cele din urmă roadele prestigiului. Adesea, sub haine zdrențuroase se ascunde o inimă de aur. Orice om poate greși, dar numai cel fără de minte stăruie în greșeală. Nu e nimic mai imoral decât să pari om de treabă tocmai atunci când ești necinstit”.
Cicero (106-43 î. Hr), filosof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii Romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de diferite, încât Cicero poate fi calificat un om universal, “homo universalis”. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific decât Seneca și Augustin. El a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ, cultura vastă și practica forumului. Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani de activitate retorică pusă în slujba cetățeanului și a cetății “de la nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul”.
***
* “De ce-au murit eroii?/ Mă-ntreb adeseori,/ Că nu văd nici un bine/ Pentru acest popor. De-atâția ani de zile/ Răul a trecut în rău/ Și nici o îndreptare/ Pentru popor nu văd. De s-ar scula eroii/ Să vadă ce-au făcut,/ Și-ar lua fiecare/ O sabie și-un scut. Și-ar fulgera de-a dreptul/ Lumea din temelii,/ Să-și înțeleagă rostul/ Pentru care-au murit./ Căci nu ăsta e scopul/ Pentru care au luptat/ Și pentru care eroii/ Viața lor și-au dat.
Români de mămăligă,/ Voi ce mai așteptați?/ Să moară din nou tineri/ Copii nevinovați!/ Zdrobiți cu mămăliga/ Pe toți ce vă jupoaie/ Și scoateți țara asta/ Din mlaștini, din noroaie!/ Că-n România noastră/ Sunt oameni și isteți,/ Capabili să alunge/ Pe hoți și pezevenghi./ Să ne mâncăm noi singuri/ Rodul nostru bogat,/ Să nu ni-l ieie nouă/ Acei ce n-au lucrat.
Că de-ar plesni pământul/ Celor care au murit,/ Nu veți scăpa nici unul/ Să nu fiți pedepsiți./ Pentru ce-au luptat eroii,/ Mă gândesc cu-nfrigurare,/ Dacă cei aleși de-acuma/ Ne privesc cu nepăsare./ Te rugăm, Părinte Sfinte./ Ca să vezi ce-am pătimit!/ Că ne vând ca pe o marfă/ Și ne fac din nou robiți!”
Maria Buruian - “Eroii se răsucesc în mormânt”, scriitoare, L.S.R. - Cluj-Napoca
