Și au prins a înflori ghioceii grădinițelor din fața caselor gospodarilor satelor din delurosul urcuș al câmpiei Văii Hârtibaciului. Numai că eu am a vă spune cu totul și cu totul altă povestioară de iarnă din cea de-a doua lună a anului 2020. Dar să începem cu începutul. Eram într-un sat transilvan și sibian. Poate că până la urmă mă împac cu gându-l să-i spun și numele. Curând avea să cadă înserarea peste el. Cât îi era ulița mare de lungă și de lată, nici țipenie de om, până când deodată, din curtea unei case arătoase ies pe poartă câteva femei. Păreau a fi nu numai cam de aceeași vârstă, dar și bune prietene. Poate chiar rude între ele. Așa cum arătau de înfofolite și de negrăbite la pas, îmi dădusem seama că nici gând să se despartă prea curând. Și într-adevăr se prind în vorbă. Discută ca și când ar relua o poveste începută mai adineauri și întreruptă din te miri ce pricini, iar acum o continuau. De teamă să nu le stric rostul, rămân pitit dincolo de gardul din vecinătatea lor. Ascult fără voia mea și intenționat memorez frânturi din spusele lor. Una dintre ele părea a fi o femeie trecută de 60 de ani, cu broboada cernită azvârlită peste umeri. Suratele ei îi spuneau când “Tu Vetuță”, când “Lele Vetă”.
- Văzut-o-ați pe sfătoasa aia de Anica a lui Nicu Pop de peste drum!? Numai cât o țânut doliu după săracu' de bărbatu-so? Odihnească-se în pace, că ea nu-i mai are grija. Nici ea și nici copiii, plecați în străinătăți. L-au uitat de-a binelea!
După care intră în vorbă o femeie care pare după vocea-i răgușită de aceeași vârstă cu Vetuța: - Păi n-o țânut doliu nici o jumătate de an, că repede și-o și găst un hăndrălău de bărbat. Și vorba vine: La femeia văduvă, toată lumea-i slobodă! Tu ce zici Rodicuță, că doar bărbatu-tău nu-i acasă să te audă, îi dus în “Dealul sondelor”!
- L-am văzut într-o sară intrând la ea pe furiș. Și mă mir de ce atâta teamă, că doar feciorii, nurorile, nepoatele și nepoții îi sunt plecați în Spania. Îi sângură, cuc.
- Ba nu-i chiar sângură. Îi cu motanul, cu televizorul și cu radiocasetofonul care cântă în fereastră de-l aude tot satul.
- Și le mai are și cu cărțile. De când îi sângură, se laudă că o citit o întreagă bibliotecă. Și face pe deșteapta și cinstita satului.
- Și la ce bun că are o casă cât o șură, de te pierzi prin ea!?
- Îi un tăpălăgos de bărbat gagicul ei. Și îi cât un munte de voinic. Într-o sară, grăbit și temător precum era, ca nu cumva să-l vadă careva, o pălit cu capu' pervazul din susul ușii. L-am auzât văitându-se și înjurând, că întâmplător eram cu geamul întredeschis și cu becurile stinse. Se zice că-i nu numai un mare crai de muieri măritate, văduve sau de fete tinerele, dar și un foarte înstărit patron cu tot felul de firme prin Agnita, Cincu, Mediaș, Cisnădie, Săliște, Avrig și Sighișoara. Cu mulți și feluriți bani în bănci. Lei românești, dolari americani și euro cu nemiluita.
- Așa o fi, precum spui tu, Rodico. Chiar mă mir ce-o fi găsit la ea, că se zice că ar fi cu zece ani mai tânăr decât Anica.
- Se zvonește că-i însurat și are trei copii: un băiat și două fete. Băiatul ar fi student în Anglia, iar fetele, eleve la un liceu german din Sibiu.
- Tu Lucrețio, tu știi mai bine cum îi cu nevastă-sa și familia lui.
- Apăi ce să știu!? Noră-mea din “Fundătura Văii Avrigului” mi-o zâs că muieri-sa îi cam beteguță și că n-ar mai ține la tăvăleală. Îl lasă în plata Domnului să-și facă de cap. Ea colindă bisericile, mănăstirile și orfelinatele, oferind ajutoare în bani, în alimente și medicamente. O fost și la Locurile Sfinte. El i-o plătit cheltuielile și i-o dat și 5.000 de euro “bani de buzunar!”. Dar și să facă danii la cele ale ortodoxei sfinte românești din Ierusalim. Ăsta da patron înstărit și bărbat de femei!
- Cât îi el de mare, miram-aș să o biruie pe nesătula asta de Anica…
- La vreme te vei aștepta să treacă și pe la tine…!
- Ți-o muia oasele Onu tău, de te-o prinde numai că gândești, darămite să și faci ceva…
În loc de prolog: Femeile râd copios pe înfundate, după care se despart rând pe rând, în vreme ce pe mine m-a cuprins frigul de-a binelea. Și mai urmează încă o noapte lungă de iarnă. Numai neodihna minții nu-mi dă pace și mă obligă să mă întreb, așa, într-o doară: Oare “găzarul” lui Rodicuța fi-va acasă, sau e plecat la forajul sondelor în tura de noapte?!! Și mă mir de ce o astfel de neastâmpărată și nevinovată întrebare!? Că bătrân sunt, fără minte așișderea…! Iar la vârsta mea de acum, firesc ar fi să nu mai am răgaz de meditații prostești! Dau să intru în casă, însă nu mai-nainte de a admira roșeața cerului cu razele soarelui trecut la asfințit, pitulându-și rotundul după dealurile Vărdului și Chirpărului. De prin grajduri se aude cum bărbații harnici și nevestele lor cuminți mulg în șuștare laptele vacilor și bivolițelor. Apoi, vor scoate din adâncul fântânilor cu cumpănă gălețile pline cu apa adăpatului de dimineață a vitelor, oilor și mieilor, după care zăvoresc porțile curților. Slobod din lanțuri, câinii care latră și se răstesc unii la alții, îngânându-se din îndepărtări. Între timp se așterne peste perdeaua groasă de fum a hornurilor caselor și peste zăpezile petecite cu negreața câmpurilor arate, o boare și o ne-nțeleasă larmă. Pentru ca, curând, să mă trezesc că-l întreb pe prietenul meu, care mă găzduiește și mă omenește: Oare ce-și spun câinii satului vostru când vorbesc lătrând!? Or fi bârfind și ei, precum simpaticele mele povestitoare de mai adineauri?!
