Dacă îl includem și pe domnitorul A. I. Cuza în rândul monarhilor, atunci putem spune că monarhia în România a început odată cu urcarea pe scaunul domnesc al acestuia, la 24 iauarie 1859, și că a luat sfârșit pe 30 decembrie 1947, când Regele Mihai I a fost obligat să abdice de la domnia țării. După înlăturarea brutală a lui Cuza de la conducerea principatelor, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1866, clasa politica românească, la “recomandarea” marilor puteri europene, a adus la cârma țării pe principele Carol, ce făcea parte din dinastia germană Hohenzollern - Sigmarinngen. Acesta a condus țara, ca domnitor, între anii 1866-1881 și apoi, ca rege al României, între anii 1881-1914. Carol I și-a impresionat contemporanii din țară și Europa prin seriozitatea și simțul datoriei îndeplinite. S-a identificat mereu cu interesele tânărului nostru stat, contribuind decisiv la punerea în operă a marilor evenimente care au ridicat, în ochii Cancelariilor Europene, prestigiul României; amintim aici: pregătirea și ducerea la bun sfârșit a Războiului de Independență, 1877-1878, a actului de independență a României, ca evenimente politice. Nu pot fi uitate nici eforturile făcute de acesta în domeniile științei și culturii, ca întemeietor al Fundației Universitare Carol I, ca inițiator și finanțator al Dicționarului limbii române ș.a. După lunga și rodnica sa domnie, se stinge din viață la Sinaia, în 10 octombrie 1914. Neavând descendenți, Maria, fiica acestuia, murise la 7 ani, de scarlatină. Conform Constituției, coroana regală putea fi preluată de fratele său, de nepotul cel mai în vârstă al regelui. Însă nici Leopold, fratele, și nici nepotul mai mare, Wilhelm, nu au acceptat această demnitate. De aceea tronul i-a revenit lui Ferdinand, fiul mai mic al fratelui Leopold, care în anul 1889 este desemnat ca moștenitor al primului rege al României. În același an, vine în România, unde își continuă pregătirea și cariera militară, avansând până la gradul de General de Corp de Armată, iar din 1914, devine rege al României. Sub domnia lui Ferdinand, România participă cu succes la Primul Război Mondial, în urma căruia provinciile românești Basarabia, Bucovina și Transilvania se alătură patriei mamă, România. Pe plan intern au loc importante reforme economice și legislative, se realizează reforma agrară radicală în 1921, se promulgă noua Constituție, în 1923 ș.a. La numai 62 de ani se stinge din viață, la Sinaia, în 20 iulie 1927. Potrivit Constituției ar fi trebuit să-i urmeze de îndată, la tron, fiul acestuia, prințul Carol. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, deoarece prințul era cuprins în niște aventuri amoroase, de care nu se putea desprinde cu ușurință. O primă etapă a acestui fel de a fi, s-a crezut a se fi încheiat la 10 martie 1921, când are loc căsătoria acestuia cu prințesa Elena a Greciei și Danemarcei, mama viitorului rege Mihai I, care se năștea după 7 luni de la data căsătoriei. Și după această dată, Carol al II-lea a continuat să ducă aceeași viață plină de aventuri amoroase. Prin purtarea sa a provocat o criză dinastică. Pe 12 decembrie 1925, aflâdu-se la Veneția, Carol trimite o a treia scrisoare regelui Ferdinand, de renunțare la drepturile sale de Principe moștenitor al tronului României. De astă dată, regele așteaptă actul de abdicare semnat din partea lui Carol, pe care îl primește pe 28 decembrie 1925, Carol fiind de această dată la Milano. Regele convoacă un consiliu lărgit pentru data de 4 ianuarie 1926, care ia act de abdicarea prințului Carol și hotărăște ca principele Mihai să fie proclamat moștenitor al tronului și că treburile țării, până la vârsta de majorat a acestuia, să fie conduse de o regență formată din: Patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan și Principele Nicolae. La 24 noiembrie 1927 încetează din viață Ioan I. C.Brătianu, cel care l-a criticat mereu pe Carol pentru viața pe care o duce. Acesta se pare că a fost momentul așteptat de Carol pentru a încerca să recapete tronul țării. După ce tatonează atmosfera politică și cea din sânul armatei, pe 6 iunie 1930 se întoarce ilegal în țară. După mai multe frământări în lumea politică și în sânul armatei, se întrunește Parlamentul țării, care, la propunerea guvernului condus de Maniu, anulează legile din 4 ianuarie 1926 și hotărește, cu 185 de bile albe și una neagră, proclamarea ca rege al României, pe Carol al II-lea, care domnește între anii 1930-1940. Printr-o politică autoritară și personală, culminând cu instaurarea, în anul 1938, a dictaturii regale, Carol al II-lea a încercat să stăvilească ascensiunea mișcării fasciste românești, intrând în conflict deschis cu Garda de Fier. Contextul politic internațional, concesiile teritoriale pe care a fost obligat să le accepte față de Uniunea Sovietică și Ungaria l-au determinat să abdice de la tronul României în favoarea fiului său, Mihai I. Se exilează de astă dată definitiv. Moare în 4 aprilie 1953, la Estovil, în Portugalia. Rămășițele sale pământești au fost aduse în anul 2003 în țară, la Curtea de Argeș. Ultimul rege al României, Mihai I, figurează ca titular pe acest post, în două rânduri: între anii 1927-1930 și 1940-1947. În timpul domniei sale, țara a străbătut vremuri grele: război spre Est, pâna la Volga, război spre Vest, până la Budapesta și la poalele Munților Tatra, ocupație sovietică ș.a. Sub presiunea climatului politic impus de sovietici, este nevoit să semneze actul de abdicare, pe data de 30 decembrie 1947. Se stabilește cu familia în Elveția, iar după evenimentele din decembrie 1989 revine în țară, petrecându-și timpul între reședința din Elveția și cea de la Săvârșin, România. În ultima perioadă a vieții s-a dovedit a fi un bun “ambasador” pentru apărarea intereselor românești. Se stinge din viață în Elveția și este adus în țară pentru a fi înmormântat, cu onoruri militare, la Curtea de Argeș. Episoade din tumultoasa viață politică și socială ce a caracterizat anii 1866-1947, prin înțelegerea colectivului redacțional al ziarului “Cuvântul liber” din Târgu-Mureș, vor fi publicate în numerele viitoare.
