OMUL PĂDURII PE CARE NU L-AU MÂNCAT LUPII

Distribuie pe:

Primarul Răstoliței, Marius Ioan Lircă

Camere de supraveghere

La Răstolița am ajuns pe la amiază. Burnița și umezeala bătea palma cu reumatismul. Din goana mașinii, privirea mi s-a oprit asupra caselor de lemn, unde vara se ține festivalul Văii Mureșului. Acum cabanelor le cam plouă în gură, și locul, pretențios numit “La Alei”, degajă o tristețe jilavă, rece. Munții din jur sunt pudrați cu ceață densă și dau impresia unor imenși “Boules de neige”, din patiseria franceză.

Primăria Răstolița stă în buza drumului. Aici spațiul este un lux și fiecare centimetru pătrat își are istoria lui. De pe treptele primăriei dai direct în drum și chiar trebuie să caști ochii, nu cumva să ajungi pe sub vreo mașină. Primarul, Marius Lircă, nu-i la primărie. Trebuie să aștept puțin, timp în care dau o ocheadă peste monitorul cu imagini surprinse de camerele de supraveghere. Camerele acestea au năvălit peste satele noastre.

Adevărul este că oamenii locului au destul de puțină nevoie de ele. Dacă sunt necesare, ele folosesc mai cu seamă pentru a mai îndulci din relele aduse de rapacea dezvoltare capitalistă peste țărani. Vezi, Doamne, suntem în rând cu lumea... Infracționalitatea rurală era odinioară o glumă. Pe vremuri, jandarmul satului și chiar milițianul știau bine comunitatea și dibuiau lesne micii găinari. Acum avem camere de supraveghere...

În fine, apare primarul și ne așezăm la taifas. Din capul locului îmi spune că nu prea îi place să stea în față, să vorbească, i se pare că “s-ar da mare” cu lucruri pe care e normal să le facă. De când nu ne-am văzut - și sunt ani buni - nu s-a schimbat prea mult. Poate și chelia e de vină, căci oamenii pleșuvi adesea par fără vârstă. Vorbește calm și puțin, având tăria dreptății celor spuse fără să pară convins că face istorie, aici, pe malul Mureșului, la poalele Călimanilor... Marius Ioan Lircă este, vorba cântecului, omul pădurii pe care nu l-au mâncat lupii. Asta nu înseamnă că a scăpat de amenințarea lor, nici el, nici comunitatea pe care o păstorește. Mai mult, lupii care amenință comunitatea Răstoliței sunt cu mult mai periculoși și parșivi decât simpaticele jivine ale Călimanilor... sunt lupii primitivului capitalism românesc.

De doi bani speranță...

Începem taclalele cu subiectul de căpătâi al lumii satului: banii. Dacă ar fi să fie mai mulți, și-ar găsi locul? Primarul râde: “Stai liniștit, am avea ce să facem cu ei. În primul rând, i-am băga în infrastructură. Dar ar fi și alte proiecte, bunăoară o pârtie de schi. Suntem chiar în tratative cu cineva, care a cumpărat teren pentru așa ceva. Eu, însă, mă gândesc și la altceva. Să facem o legătură cu barajul de la Colibița, căci la barajul Răstolița se reiau lucrările prin martie. Am avea un soi de tur al barajelor și ținând cont de atracția muntelui, s-ar găsi clienți”.

Îmi exprim neîncrederea față de continuarea lucrărilor la baraj. Barajul Răstolița e un fel de văr primar al fetei morgana, din partea locului... Marius Lircă mă contrazice: “De data asta nu numai că încep lucrările, dar chiar sper să le ducă până la capăt, chiar ieri am fost la cadastru, să mai scot niște acte, pentru asta. Revenind la proiectul turistic, am avea circa 50 km între Colibița și Răstolița. Sunt deja drumuri forestiere și doar pe Pășunea Vătava am mai avea nevoie de vreo 6 km de drum. Nu-i mare lucru să-l facem. Turiștii, care vin de la Colibița, pot vizita barajul și Parcul Național... Nu ar strica nici o pistă de biciclete...

Anul trecut am depus, pe PNDL, șase proiecte, dintre care patru au fost acceptate, am semnat contractele de finanțare cu Ministerul Dezvoltării pentru toate, respectiv extindere apă în comuna Răstolița, modernizare școală în localitatea Răstolița, un pod peste râul Mureș, spre satul Borzia și un pod spre satul Iod. Numai în reabilitarea și reparațiile școlii am investit 500.000 lei; am schimbat tocăria, am pus parchet în sălile de clasă, centrale noi, calorifere. Prin martie, sper să încheiem lucrarea. Avem și proiectul cu apa potabilă.

L-am început, în 2007, dar, atât proiectarea, cât și execuția lăsau de dorit. Am depus un alt proiect, de 2,7 milioane, și anul trecut am semnat contractul cu câștigătorul licitației. Nu am putut începe execuția din cauză că abia anul trecut am putut semna procesul verbal de încheiere a lucrărilor, cu vechii executanți. De mai bine de o săptămână, câștigătorii licitației au început organizarea de șantier. Până la vară ar trebui să facem captările noi, la toate cele trei stații, să executăm stațiile de clorinare, contorizările și apoi să predăm serviciile de distribuire a apei. Mai sunt încă două proiecte, două poduri, peste Mureș. Vreo șase milioane de lei, fiecare. Un pod trece râul către satul Iod, iar celălalt către Borzia. Cel către Iod e aproape gata, cam 70%, iar celălalt are doar pilonii de susținere de pe malul stâng al Mureșului. Aici am avut ceva probleme, organizațiile de mediu ne-au avertizat că lucrările ar deranja refugiul unor pești, în special lostrița de munte. Până la urmă ne-am lămurit și lucrările continuă, deși avem necazuri cu sloiurile de gheață ce vin la vale, pe Mureș. Chiar aseară a venit potopul și apa a fost mare de tot. M-am dus special să văd cum stau lucrurile, dar totul e în regulă. La primăvară reluăm lucrările în forță și-n vară putem circula pe poduri”.

Audiență la prim-ministru

Propun primarului un joc: dacă eu aș fi prim-ministru și l-aș primi în audiență, ce mi-ar cere? Primarul mă fixează cu privirea, se foiește nițel în scaun și își drege vocea. Instinctiv, mă îndrept și eu de șale și iau o poziție mai oficială. Doar suntem la “audiențe”, ce naiba! “Eu n-am fost niciodată de acord cu aceste licitații. Prețurile se scad doar ca să fie câștigată lucrarea. Apoi, nu se mai încadrează în bani! Te lasă baltă! Cu banii rămași necheltuiți nu mai vrea nimeni să reînceapă lucrările. De la Ministerul Dezvoltării primești doar banii care-i ai pe contract. De exemplu, eu la canalizare am rămas cu 6 milioane de lei și nicio firmă nu mai vrea să preia lucrarea, zic că nu se pot încadra în banii ăștia. Sumele de care vorbim erau mici, încă de la începutul lucrărilor, acum ani de zile, ce să mai zic acum. Să actualizezi prețurile, nici vorbă, nu e voie! Cred că dacă un lucru face atât, atât trebuie să primești, pe el! Nu să mergi pe păcăleli și furat căciula, iar la urmă, tot tu să pierzi”.

Suntem deranjați de viceprimar. Tot un Lircă, dar nu Marius Ioan, ci George Petru. Mai tânăr decât primarul, dar tot silvicultor, ca și edilul, e nepot de-al șefului și a venit să-i reamintească de o înmormântare la care e de mers, pe la unu.

Lostrița de munte și puiul cu trei picioare

Bine că ai venit - îl întâmpină primarul - să-l duci pe ziarist să vadă podurile și locurile alea, cu lostrița. Zis și pornit! Pe scările primăriei mă ciondănesc cu vicele cu care anume mașină să mergem. Alegem “Duster-ul” primăriei și plecăm spre întâlnirea cu lostrița de munte, într-un Logan sfios de alb. Numai că nu-i așa simplu cum cred eu: “de patruzeci de ani, de când mă învârt prin locurile astea, n-am văzut niciodată vreuna - îmi zice vicele - doar pe Facebook, mai demult, doi nerozi au publicat o poză cu lostrițele pescuite de ei pe un afluent al Mureșului. Au pățit-o, căci pescuitul lostriței e ilegal; dar, poate că meritau, că au fost proști și fuduli, pe deasupra”.

Cu lostrița voastră - îi spun vicelui - e ca și cu puii lui Ceaușescu, ăia cu trei picioare, făcuți pentru mai multă carne. Când șeful cel mare a întrebat dacă sunt mulți și dacă au carne bună, i s-a răspuns că nu știe nimeni că n-au putut prinde niciunul, până atunci. Vicele râde: “așa și cu lostrița noastră, dar eu nu mă supăr pe onegiști, măcar ei fac teren, nu ca ăia de la mediu, care stau la birou și doar semnează acte”.

Cât despre pești, dacă tot nu-i putem vedea, măcar să cerem părerea specialiștilor: “lostrița este cel mai mare salmonid din apele României, ajungând la 1-2 m lungime și 10-52 kg greutate. Totuși, exemplarele cele mai des întâlnite n-au decât 2-3 kg greutate. Lostrița depune icrele pe funduri pietroase, în martie-aprilie, fiind protejată prin lege, socotită monument al naturii. În ultimii ani, acest pește frumos a devenit tot mai rar, datorită pescuitului excesiv, a poluării apelor (el fiind foarte sensibil la poluare), cât și datorită altor obstacole care împiedică reproducerea lui. Lostrița poate fi crescută în instalații piscicole, de unde se furnizează apoi puieți pentru popularea râurilor. Acest pește populează și apele din alte țări precum: Cehia, Ucraina, Slovacia”. Până să ajungem la poduri, oprim la școală, unde vicele are o daravelă. Refuz să intru la clase, așa tam-nisam, și trag niște cadre de afară. Ajungem la podul spre Iod. Pe malul Mureșului sloiuri de gheață, ca niște foci arctice. “Sunt mult mai mici, că s-au mai topit de aseară” - îmi zice vicele. Podul spre Borzia, ăla întârziat de lostrița de munte, are doar o parte din piloni înfipți în apă. Lostrițe n-am văzut nici eu, doar iconica stâncă în spatele căreia fantomaticul pește și-ar fi ales refugiul.

 

Lasă un comentariu