Ocrotitorii neprihănitei iubiri (11-14 februarie)
Motto: “Dragostea iartă totul... înfrânge ura, zidește și înalță...
Dacă nu e dragoste, nimic nu e...” (I Corinteni XIII, 4-8)
Dragostea, pe lângă rostul ei firesc, este o virtute teologică. Însuși omul este zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, din iubire (Facere I 26), pentru aceasta, omul dă viață, continuă creația lui Dumnezeu prin dragoste, prin unire firească, prin familie. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă (Facere II, 24), fiindcă va lăsa tânărul pe tatăl său și pe mama sa și se va însoți cu aleasa sa, și vor fi amândoi o familie... taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică (Efeseni V, 32). Iată, așadar, dimensiunea spirituală a dragostei materializate. Dumnezeu nu oprește pe om de la nimic ceea ce este natural, fiindcă Ziditorul le-a făcut pe toate bune (Facere II, 1-3), însă omul trebuie să le rânduiască, de aceea are conștiință și libertate. Or, lipsind conștiința și libertatea sau fiind neglijate, omul devine o ființă instinctivă și chiar sub nivelul necuvântătoarelor. Și căderea aceasta se observă astăzi la generația tânără, care, lăsând știința și învățătura, ascultarea și formarea, a înțeles prin libertate - libertinaj. Și așa de mare este căderea, încât se iau drept modele ale pornirilor erotice necontrolate unii sfinți și martiri de care n-au cunoștință. Așa a apărut “Ziua îndrăgostiților” în Babilonul modern SUA, luând ca “patroni” pe tinerii mărturisitori creștini Valentin și Valentina. (...)
Dar, cine au fost cei doi pomeniți de creștini și ponegriți de unii tineri, prin atitudinea lor inconștientă sau susținută de politicieni păgâni?
Valentin a trăit la Roma în vremea împăratului Claudiu al II-lea, dintr-o familie creștină, crescut în frică de Dumnezeu și cu educație aleasă. El își convingea prietenii și pe cei de o vârstă cu el să fugă de vărsări de sânge și să evite spectacolele sângeroase din Colosseum. El admira virtuțile strămoșilor noștri daci și era nelipsit de lângă Columna lui Traian. Valentin și alți tineri miloși ridicau trupurile martirilor creștini și le depuneau în locuri de cinste. Acestea erau fapte care au atras atenția unor ierarhi creștini din Catacombele Romei, probabil Sf. Silvestru. Pentru dragostea sa față de om izvorâtă din credința în Mântuitorul Hristos, Valentin a fost sfințit preot. În această treaptă de demnitate creștină predica, după îndemnul Sf. Apostol Pavel, cu timp și fără timp. Fiind cunoscut de către slujitorii templelor păgâne, a fost prins și judecat de prefectul Romei. Așa de pregătit era Valentin în filosofie și mitologie, încât, după întrebările de rigoare, a fost găsit nevinovat și eliberat, cu condiția să spună unde se strâng creștinii.
În acea perioadă, împăratul Claudiu al II-lea a dat un decret prin care interzicea oficierea căsătoriilor soldaților romani, însă Mucenicul Valentin continua să-i căsătorească pe creștinii care urmau să fie înrolați în armată. Pentru aceasta, a fost prins, dus în senatul Cetății și declarat periculos împăratului. Sfetnicii au cerut să i se taie capul, și, astfel, preotul Valentin s-a săvârșit întru Hristos, în ziua de 14-16 Februarie 270.
Al doilea nume sacrificat pentru Hristos, pentru păcatele sale și pentru izbăvirea mulțimii, este Valentina - fecioara (Enata). S-a păstrat numele de Valentin(a) însemnând voință, vigoare, virtute, dar și cel de Enata, care, în Orient, înseamnă cinste, cumințenie, frumusețe, virginitate. Sunt mai multe martire fecioare cu acest nume, Enata. Una era din localitatea Aza (Palestina), care, împreună cu alte patru, întemeiaseră un schit, trăind precum cele cinci fecioare înțelepte din Evanghelie (Matei XXV, 1-13).
Valentina cea reală și consemnată în calendar era din Cezareea lui Filip. Atunci, ea luând exemplul Veronicăi (cu Marama), slujnica Fotinei (Femeia samarineancă, Ioan IV), a ales calea nevoinței. Sunt unele fete care renunță la viața obișnuită pentru a-și duce zilele lângă mari înțelepți, dascăli sau profesori, bărbați sau femei, în afara nevoințelor monahale, dar ele trăiesc în cinste și feciorie, în ascultare și muncă, de multe ori mai intens decât călugărițele.
Enata sau Renata era din Gaza. O femeie cu stare și știință de carte. S-a convertit la Evanghelie de tânără și propăvăduia credința creștină, mai ales tineretului, și chiar convertind soldați romani trimiși în garnizoana locului încă din vremea lui Traian (117). Enata, fiind cunoscută de romani, a fost chemată de guvernatorul Firmilian, punându-i-se în vedere să nu mai propovăduiască pe Hristos și să nu mai spună că zeii romanilor n-au existat și că sunt surzi și muți. Ea a continuat mărturisirea mai intens. A fost prinsă, nu s-a lepădat de Hristos, și atunci a fost pironită pe lemn, ca și Mântuitorul. Și, pentru că suferința pentru Domnul o considera o bucurie, mulți, văzând, se lepădau de idoli și slăveau pe Hristos. În chinuri groaznice, martira și-a dat duhul lui Dumnezeu cel în Treime-închinat.
Ucenica Enatei, văzând toate acestea și cunoscând viața sfântă a muceniței, a început să propovăduiască pe Hristos și Maica Sfântă, arătând deșertăciunea zeilor păgâni. De asemenea, a răspuns guvernatorului și judecătorilor, acuzându-i de crimă împotriva lui Dumnezeu și a stăpânei sale, Enata. Sentința lui Firmilian a fost împlinită. S-a ridicat un rug pe care a fost pusă o cruce de lemn, pe care era pironită Valentina, și ea a fost dezbrăcată, bătută până la leșin, și corpul ei de fecioară sfântă a fost ars în foc. Avea doar 18 ani. Era noaptea de 10-11 Februarie a anului 280. Sfintele lor moaște, ce a mai rămas din para focului, au fost luate de creștini și oferite comunităților primelor veacuri. În Gaza, pe locul martirajului, se fac multe pomeni. Așa au ajuns până la noi relicvele lor și tradițiile lor. Se spune că cele două mucenițe, ca și alte tinere creștine, au fost nași(e) la multe cupluri fericite ale vremii lor. Și mai mulți tineri (și astăzi s-a păstrat obiceiul) se logodeau în această vreme (Mărțișorul la români) și primeau cununia pentru familie după praznicul Învierii Domnului.
Este exclusă pentru creștini practica întâlnirilor de dezmăț, a căsătoriilor de probă sau întâmplătoare, oriunde sau în diferite vehicule, concursuri de sărut și alte obiceiuri păgâne puse pe seama trăitorilor în Hristos, mucenicilor Valentin și Valentina... venerați în luna Februarie. Să cinstim, așadar, cu bunăcuviință pe mucenici! Să respectăm ceea ce este sfânt și curat în venerarea cu responsabilitate a sfinților! Să ne ferim cu toții de păgânizarea și banalizarea datinelor, obiceiurilor sfinte și tradițiilor înălțătoare. Să evităm influențele nefaste ale străinilor asupra copiilor noștri, curați prin ereditare și respectuoși prin formare! Păstrând ceea ce este sfânt, cinstim pe mucenicii Valentin și Valentina, și înțelegem cuvintele Scripturii care zice: “Ceea ce a zidit Dumnezeu, omul să nu pângărească” (Facere I, 26).
