CAROL I - DOMNITOR AL PRINCIPATELOR UNITE ROMÂNE (1866-1877)

Distribuie pe:

La venirea lui Carol pe tronul Principatelor, situația în Europa nu era una liniștitoare. Politica se concepea și se ducea pe baza unor înțelegeri speciale, ale marilor puteri: Anglia era interesată de a conserva Imperiul Otoman în hotarele existente, Franța dorea să nu se provoace dificultăți în zona Orientului Mijlociu, unde avea interese economice și politice, Austria se opunea întemeierii de state cu „revendicațiuni" naționale pe valea Dunării, Rusia voia schimbarea situației în care se afla după Pacea de la Paris, încheiată la sfârșitul Războiului din Crimeea (1856). La toate acestea s-a mai adăugat și instabilitatea politică din zona Balcanilor, precum și cea internă. Principele nu se putea înpăca cu poziția Turciei, care continua să susțină că Principatele Unite „fac parte integrantă din Împărăția Sultanului", având cu aceasta raporturi de vasalitate. Cum să accepte tânărul prinț un asemenea lucru, el, care venea dintr-o lume în care vasalitatea nu era cunoscută. În raporturile în care se găsea țara față de Turcia, aceasta nu putea încheia tratate internaționale, nu putea avea monedă proprie, nu-și putea pregăti și organiza o armată ș.a. În depășirea greutăților legate de relațiile cu Turcia, Principele a găsit înțelegere și sprijin la Împăratul Napoleon al III-lea, condiționat însă ca, prin atitudinea și demersurile sale, guvernul nostru să nu deranjeze pe Turci. În toamna anului 1866, reprezentantul acestuia îi orgaizează prințului o vizită la Sultan „pentru a afla din gura Majestății sale Imperiale dorințele sincere ale acestuia, pe care le formează pentru fericirea și prosperitatea populațiilor moldo-vlahe" și pentru a primi „Firmanul de investitură". Pe timpul vizitei, Carol a știut să evite cu dibăcie anumite momente de umilire ce-i fuseseră pregătite de sultan: nu se așează pe scaunul pregătit de sultan, ci pe cel ales de el; când sultanul a voit să-i înmâneze direct firmanul, el și-a chemat ministrul să primească această hârtie. În Peninsula Balcanică nu exista niciun stat independent, toate erau sub suzeranitate turcească. Singură Serbia, care îl avea la conducere pe principele Mihail, se bucura de un oarecare grad de independență. Conducătorii mișcărilor revoluționare din Balcani sperau la sprijinul ce putea veni din partea acestuia. Carol legase relații de prietenie și interese comune cu acesta. Din nenorocire, în ziua de 30 mai 1868, principele Mihail este omorât. A fost tristețe mare în toată Serbia și în țările alăturate. În București s-au făcut slujbe de pomenire, la care a asistat și Carol, alături de membrii guvernului său. Pentru a-și face cunoscută politica și a consolida fragila independență a țării, principele Carol își trimite soli, inclusiv pe prim-ministrul I. Brătianu, prin capitalele europene. Era o perioadă grea. Prusia pregătea un nou război în Europa. Austria supraveghea atent atitudinea noastră față de populația românească din Transilvania. Franța era îngrijorată de apropierea față de Rusia. În 1868, principele Napoleon face o vizită la București, în timpul căreia atrage atenția asupra acestui lucru. Acestuia i s-a făcut o primire călduroasă, dar, așa după cum însuși Carol spunea, „după ce i-a spus lui Brătianu că e cu totul în apele rusești, nu a găsit nici măcar un zâmbet pentru doamnele ce-i aruncau buchete de flori de la ferești". La un an, în februarie 1869, nemulțumit de politica românească, Împăratul Napoleon al III-lea reflecta… „Politica Franței a fost todeauna din cele mai dezinteresate față de România. Intenția noastră a fost todeauna să-i venim în ajutor, nu se poate spune tot atâta despre Rusia, a cărei politică tradițională a fost aceea de a încorpora principatele. Vine apoi anul următor, 1869, an trist pentru Europa, Franța și România. Bismarck l-a atras pe Napoleon al III-lea într-un război sângeros - Războiul franco-prusac, pierdut de Împărat în lupta de la Sedan, în septembrie 1870. Napoleon al III-lea a capitulat, fiind detronat, România pierzând astfel pe cel mai bun prieten și susținător al său. Amintind despre afinitatea lui Carol față de Rusia, trebuie să spunem că aceasta era clădită pe sfaturile primite continuu din partea tatălui și a îndemnurilor venite din partea lui Bismarck „de a merge alături de Rusia". Pentru a dovedi totuși prietenilor europeni că nu s-a „infeudat" Rusiei, în vara anului 1869, principele Carol face o călătorie la Viena și în Europa apuseană. În timpul călătoriei, Carol se logodește și apoi se casătorește cu Elisabeth Paulline, principesă germană, fiică a principelui Hermman de Wied, cunoscută mai apoi sub numele de Carmen Sylva, regină a României (1881-1914). Sfaturile și îndemnurile primite de această dată la Viena, Paris și în Prusia au fost „să se sprijine pe Puterile apusene" și pe „Rusia nu". La întoarcerea spre țară, principele și tânăra sa soție se opresc la Pesta, unde li s-a făcut o primire „ca unui șef de stat". Convorbirile avute aici cu membrii guvernului au dus la concluzia că „interesul celor două popoare vecine este de a întreține legături prietenești". Vaporul „Frantz-Joseph", care aducea spre țară perechea princiară, la Turnu Severin a fost primit cu „urale și festive salve de tun". În același an,1869, a avut loc și inaugurare Canalului de Suez. În drumul lor spre aceste manifestări, de-a lungul Dunării, împăratului Francisc Iosif, cancelarului imperial Beust și prim- ministrului Andrassy, diplomația românească le-a pregătit surprize frumoase și manifestări călduroase, întâlniri și discuții fructuoase pentru ambele țări și popoare: La Vîrciorova, împăratul a coborât pe pământ românesc și a fost condus până la Gura-Văii. Kogălniceanu a urcat pe vasul împărătesc, călătorind alături și purtând discuții cu înalții demnitari până la Rusciuc. Pe traseu, la Calafat, vaporul a fost întâmpinat cu „luminații, urale mărețe și salve de tun". Prin aceste manifestări, principele Carol și guvernul încercau să obțină din partea Vienei un sprijin mai substanțial, de care țara avea nevoie în dobândirea deplină a independenței naționale. Între timp apare o nouă problemă în interiorul politicii românești, provocată de conflictul franco-prusac. Principele își dorea biruință germană. El considera înfrângerea Franței la Sedan ca „evenimentul cel mai mare din acest secol", mai apoi el mai spunea: „eu voi fi acolo unde va flutura steagul negru-alb". Majoritatea oamenilor politici erau însă alături de Franța cea învinsă, atâta timp cât „slabul său sprijin ar putea să fie util". Nici anii '70, '80 nu au fost mai liniștiți pentru domnie. În Balcani, de la Insula Creta și până în Bosnia și Herțegovina, continuau mișcările de eliberare națională susținute de Rusia. Șicanele turcilor continuau și la adresa noastră, ne lipseau în continuare de: dreptul de a ne zice țării România, de a bate monedă cu efigia domnului, de a fixa granița în mijlocul Dunării și nu pe malul stâng al acesteia, așa cum doreau ei ș.a. În tot acest timp, în care Puterile Garante au urmat o politică de expectativă cu atitudini oscilante, guvernul de la București a continuat calea negocierilor pentru a ni se recunoaște integritatea, drepturile și neutralitatea. Încercări rămase fără rezultat, situația înrăutățindu-se după promulgarea Constituției otomane, în decembrie 1876, care consideră în continuare România printre „provinciile privilegiate" ale Imperiului Otoman. Nemulțumirile în țară cresc și în primăvara anului 1877, când confruntarea militară ruso-turcă devine inevitabilă, principele Carol și aproape întreg guvernul se pronunța pentru cooperarea cu vecina noastră din răsărit, RUSIA. S-a intrat astfel în linie dreaptă în pregătirile Războiului de Independență Natională.

Lasă un comentariu