Strălucirea unică pe care Moldova a dobândit-o datorită iradierii personalității covârșitoare a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt se poate vedea din numeroase mărturii istoriografice interne.
Deschizând cronica lui Grigore Ureche, la locul unde se începe istorisirea vieții acestui domnitor, ne atrage atenția următorul titlu: ,,Domnia lui Ștefan Vodă ce-i zic cel Bun, feciorul lui Bogdan Vodă și multe războaie minunate ce-au făcut". Prin urmare, pe lângă calificativul de «Viteaz», un al doilea, de «cel Bun». Acesta din urmă îi însoțește amintirea și după moarte, în Pomelnicul mănăstirii Putna, în dreptul numelui marelui voievod se află adnotarea: ,,Acesta au fost dintâi întemeietor și ziditor aceștii sfinte mănăstiri. Acestuia îi zic Ștefan Vodă cel Bun și Vestit".
Aceeași cronică în capitolul intitulat: De (spre) moartea lui Ștefan Vodă cel Bun, prezintă impresionanta caracterizare a persoanei, activității și morții voievodului: ,,Fost-au acest Ștefan Vodă om nu mare de statu, mânios și degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorîea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vîrîiea, ca vâzîndu-l ai săi, să nu îndărăptieaze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-să căzut jios, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă de lucruri vitejești, cum să tîmplă din pom bun, roadă bună ias.
Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plîngere în mănăstire în Putna, carea era zidită de dînsul. Atîta jale, de plîngea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă aparatură. Ce după moartea lui pînă astăzi îi zicu sveti Ștefan Vodă, nu pentru suflet, ce iaste în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejăști carele nimea den domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan Vodă, întru acelaș anu, iarnă grea și geroasă, că n-au fost așa nici odinioară, și decii preste vară au fost ploi grele și povoae de ape, și multă înnecare de ape s-au făcut. Au domnit Ștefan Vodă 47 de ani și 2 luni și 3 sâptămîni și au făcut 44 de mănăstiri și singur țiitoriu preste toată țara. Iar cînd au fost aproape de săvîrșănia sa, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boiarii cei mari, și alții toți cîți s-au prilejit, arătîndu-le cum nu vor putea ține țara, cum o au ținut el, ci socotind den toți mai puternic pe turcu, și mai înțelept au dat învățătură să să închine turcilor".
Trebuie să recunoaștem că această splendidă pagină antologică, în graiul bătrânesc al cronicarului, ne impresionează profund și astăzi. Ștefan este prezentat cu toată obiectivitatea, iar calitățile și virtuțile personale sunt preponderente. Pe lângă calificativul de «cel Bun» și de «părinte al tuturora», i se mai zice «sfântul», cronicarul explicând acordarea acestei eminente denumiri ca o recunoștință a poporului pentru eroismul său neegalat.
Vrednică de atenție este și corelația pe care Grigore Ureche o stabilește, desigur pe baza credințelor populare, între semnele grele ale iernii și ale verii anului 1504 și trecerea fruntariilor acestei vieți de către marele, viteazul și sfântul voievod al Moldovei. Faptul că supușii lui l-au regretat ca pe un «părinte» al lor, al tuturor, ne duce cu gândul la unii împărați romani, care, pentru merite cu totul remarcabile, erau denumiți «pater Patriae». Ștefan cel Mare merită cu prisosință să fie considerat de toată suflarea românească un adevărat «Părinte al Patriei».
