„DRAGOBETELE SĂRUTĂ FETELE!"

Dragobetele - „zeul tânăr al Pantheonului autohton, cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă, patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești", este identificat cu Cupidon - zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă" - scrie Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an - Dicționar" (1997), numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică". Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume". Romulus, în „Mitologia română" (din 1985), îl descrie ca o „făptură mitică", fiind „tânăr, voinic, frumos și bun". Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români" (1898-1901, reeditare din 1994), menționează că, „în mai multe comune din Muntenia", și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul" (din 23 februarie) „se numește Dragobete", afirmând că, după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare; băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului". Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia (…) o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi. (…) Zeu al dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet".

Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir", cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară. O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea că Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat, din nesăbuință,

să-i încurce cărările. „Despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. (...) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea.

Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, odată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația, dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii". (Ovidiu Focșa, Muzeul de Etnografie al Moldovei)

Marcel Lutic a afirmat că, în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere". Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară", „Cap de vară", „Sânt Ion de primăvară", „logodnicul păsărilor", „Dragomiru-Florea" sau „Granguru". În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, dar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hașdeu confirma 1 martie drept ziua în care se

sărbătorea Dragobetele. Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci flori de primăvară. Dacă se găseau și fragi înfloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fragă/ Din luna lui Faur/ La toată lumea

să fiu dragă/ Urâciunile să le desparți". Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, fiecare fiind urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.

„Unii tineri, în ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce. Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni", afirma Simion Florea Marian. Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele", scria: „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți...". De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac. Nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece

de dragoste.

(Sursa: internet)

Lasă un comentariu