Motto: „Dacă nu eram român, fugeam în România!
Chiar și când sunt în Țară, mereu îmi este dor de Țara mea!"
Țin minte că printre rudele cele mai dragi inimii mele de copil era străbunicul pe linie maternă. Un țăran vânjos la trup și frumos la chip. Cu fața puțin negricioasă, înfrumusețată de doi ochi albaștri, mici și ageri, care te sfredeleau și te cântăreau dintr-o singură privire fugară. Ochi plăcut umbriți parcă de o singură sprânceană, într-atât de stufoasă și de bogată mi se părea. Tot la fel și mustața lui căruntă, țanțoșă și fin arcuită în josul colțurilor gurii, astfel încât cu greu îi puteai zări buza de deasupra care ascundea doar câțiva dinți îmbrăcați în aur american gălbui-albicios, tot mai slab sclipitori. Din întreaga, frumoasa și îngrijita lui făptură, numai buzele păreau uitate și „pedepsite" de purtătorul lor! În sensul că mai tot timpul erau crăpate și însângerate la mijloc. De vină fiind vânturile și arșițele verilor fierbinți și secetoase, dar și crivățurile și frigurile pătrunzătoare ale iernilor viscolite și geroase.
Când străinii îl vedeau pe străbunicul meu întâia oară, li se părea un om ursuz și trist. E drept că-i murise soția prea de timpuriu, iar între timp și trei dintre cei unsprezece copii ai lor. Așa că țăranii din târgurile de animale de pe sate, dar și domnii preceptori, jandarmi, comercianți și meseriași de la oraș (adică exact acei oameni care nu aveau cum să-l cunoască îndeajuns de bine), puteau crede despre el că era un om sever și zgârcit la vorbă. În realitate, însă, străbunicul meu, tatăl bunicii mamei mele, acest brav țăran-plugar, era din cale-afară de bun la suflet. De darnic. De glumeț. De cumpătat și calculat. Dovadă că nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată suduind o vită nărăvașă sau pe vreunul de-al casei mai neastâmpărat. Și aceasta cu toate că la masa lungă cât pentru o petrecere de botez creștinesc, mereu stăteau 12 scaune cu spetează și tot atâtea guri pofticioase și mereu flămânde. Că cei mai în putere ai casei de-abia reușeau să biruie cu mâinile lor bătătorite grelele munci ale câmpului și hotarului, cele ale grajdurilor pline cu vaci și bivolițe cu lapte, ale junincilor gestante, vițeilor și cailor; ale curților ticsite cu găini și rațe ouătoare, ale cotețelor pline cu porci la îngrășat și scroafe la fătat; ale șurilor și șoproanelor umplute cu fânul și otava a două coase de ajungeau până dincolo de înălțimea caferilor; ale hambarelor împovărate de atâtea bucate și făinuri de tot felul. Astfel, pentru făina albă ca spuma laptelui, din care femeile casei plămădeau aluatul plăcintelor duminicale
și cozonacilor de Crăciun, de Bobotează și de Paști, în vremea secerișului, snopii lanului cu cel mai bun grâu erau adunați în clăci separate. După îmblătitul și vânturatul boabelor în tinda lutoasă a șurii, folosind vechile îmblăcii prinse în nojițe de opinci, se mergea cu sacii plini, o dată pe lună, la moara cu valțuri a sasului Hermann. O clădire imensă, așezată zid în zid cu hala imenselor butoaie rotative ale „cenușarului" pentru tăbăcitul și subțiatul pieilor vitelor tăiate la abatorul de dincolo de podul de lemn al Văii Hârtibaciului, dinspre Climăsul drumului Vărdului, Veseudului și Sărăturilor Olbocului. De la acea tăbăcărie se aprovizionau patronii celor treizeci de ateliere de cizmărie ale Agnitei, în care calfele și ucenicii confecționau, la comandă, pe calapoadele din lemn de carpen, pantofi eleganți și ghete cu carâmbul înalt pentru femei, iar pentru bărbații căsătoriți și feciorii de însurat, cizme și bocanci cu plachiuri și mici potcoave. În vreme ce domnii mai înstăriți, precum era și regretatul pilot-regal și om de mare spirit Emil Bleoca, preferau cizmele „Burger" ale maestrului păpucar Ganea, asortate cu pantalonii bufanți ai altor maeștri în arta elegantă a croitoriei: „Nicoară de pe Lac" și „Mihăilă din Centrul Agnitei", tatăl lui Nini, prietenul meu. Pantalonii se purtau prinși deasupra genunchilor între curelușe colorate și cu ciucuri din pielea fină de căprioară. Erau piesele de încălțăminte și îmbrăcăminte cele mai elegante, costisitoare și îndrăgite de feciorii făloși ai sașilor, de la care s-au „molipsit" și cei ai românilor înstăriți.
În „Casa de pe Deal" a copilăriei mele, în vremurile bune de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, până și boabele cucuruzelor erau măcinate în două feluri diferite de făinuri.
Cea cernută fin era doar pentru mămăligile cu laptele, brânzeturile și păpăradele dimineților, iar cea trecută prin sita rară și cu mult păsat în ea era numai pentru sarmale și tocănițele din carne de pui, drese cu sosuri de smântână. Însă și pentru fasolea frecată și cu ciolan proaspăt de porc, pentru ciorba de fasole tărcată cu costiță afumată, îmbunată, aromată și oțătită cu tarcăn (tarhon), ca și pentru cea de crumpene (cartofi), numită de gospodinele săsoaice „Broden-laven". Din bidoanele rânduite în pivnița răcoroasă și adâncită în pământul lutos al dealului, cei mai în vârstă ai casei mereu luau, și tot nu se mai gătau, cârnații și cărnurile prăjite, acoperite din belșug cu unsoare. În vecinătatea lor erau rafturile pline cu mere pătule și pere pergamute care se terminau de mâncat doar la sărbătorile de Paști. Lângă poame, borcanele cu murături, dulcețuri și compoturi cu aromele toamnelor. Îmbucam din ele cu plăcere toți ai casei, dar mai ales noi, „copiii neastâmpărați, gălăgioși și jucăuși", strănepoți ai străbunicului Neculai și ai răposatei sale soții, Măria, nepoți ai bunicilor Eufimia și Niculae. Ea, fată de plugari harnici, dar cu mulți copii și cu puține pământuri, venită la oraș ca slujnică la sași. Fiică a unui mândru sat pur românesc de pe valea sibiană a Buii. El, fecior de oameni vrednici și înstăriți, avându-și „Casa de pe Deal" și gospodăria cocoțate dincolo de Pădurea Steinburg și de hotarul pășunilor pe care pășteau junincile și vițeii înțărcați ai vacilor și bivolițelor.
Apoi, trebuie să mai știți și că de cum se „crăpa de zâuă", bunica așeza cu grijă sticlele pline cu lapte, „îngropându-le", ca să nu se spargă, într-un maldăr de otavă, plăcut mirositoare, așternută
în șiregla căruței cu „osiile-pocnitoare-cântătoare", având roțile frumos vopsite în roșu și verde, „învelite" în rafuri de fier sclipitor. Căruță trasă de un cal tare blând și ascultător. După ce cu toți ai casei rosteam în șoaptă rugăciunea „Tatăl Nostru" și îmbucam din bunătățile dimineților, noi, copiii-școlari, cu trăistuțele țărănești peste umeri, ne așezam pe cele trei băncuțe din scânduri, bine prinse între loitre, călduros și moale învelite în preșuri din „zdrențe" țesute la război. Pentru că trebuie să vă mai spun că acest repetabil ceremonial avea o anumită rânduială, stabilită în comun de părinți și de bunici. Însă aprobat de „starostele" casei și gospodăriei noastre. Adică de străbunicul, care pe atunci avea vârsta mea de acum. Adică 85 de ani. Rânduiala era următoarea: fiecare pe locul lui, în funcție de vârstă, de înălțime și de neastâmpăr sau de cumințenie. Cei mai mici întotdeauna pe scândurica din mijlocul căruței, iar pe cea din spatele „birjarului" cei de vârstă mijlocie. Pe ultima băncuță se așezau cei mai mari și mai curajoși, în vreme ce „omul de la hățuri" putea fi, de la caz la caz, când bunicul sau străbunicul, când unul dintre părinții noștri, ori un unchi sau o mătușă. Dar cea mai mare bucurie o aveam atunci când ne venea rândul, prin rotație, să luăm în mâna dreaptă hățurile calului și în stânga corbaciul (biciul). Numai că cel mai sigur și plăcut drum era atunci când amândouă erau în „stăpânirea" brațelor vânjoase ale străbunicului. Cel care mereu avea în buzunarele adânci ale clichinei sale (haina din pănură groasă, cu guler negru de catifea) măcar câte o boboroanță pentru fiecare copil, iar în drum spre casă, câte o mică ciocolată sau un drob zgronțuros din vestitul „Kartoffelzucker". Parcă așa îi spuneau „zăharului de cartofi" colegii și prietenii noștri copii de sași. Și ne mai făcea străbunicul câte o surpriză, atunci când nu-i lipseau bănuții din bughilarul (portofelul) șerparului de la brâu. Bunăoară, dosea, într-un loc anume al căruței sale, când o cutie mare cu halva, când o alta cu rahat turcesc. Astfel că nu era de mirare că rudele, precum și prietenii, sau chiar și numai oamenii cunoscuți, îl ciufuleau, dezmierdându-l, „americanul".
Motivul unei astfel de porecle fiind acela că în tinerețea lui traversase de două ori Mările și Oceanele Lumii cu vapoarele pentru a lucra, ani în șir, în înstărita Americă. Așa că n-a mai apucat nici să facă cătănie în armata austro-ungară a împăratului de la Viena și nici să lupte pe fronturile Primului Război Mondial. Ca urmare, de îndată ce a revenit definitiv acasă, la părinții lui, mai întâi s-a logodit, apoi, cu dolarii strânși în America, a cumpărat pământ și vite, a construit o casă în curtea bunicului său, după care s-a cununat creștinește cu a lui nevastă, Maria, în fața Altarului și Iconostasului secularei Biserici „Sf. Nicolae" din „Românii Agnitei". După care împreună și-au tocmit o gospodărie bine și frumos rânduită. Cu trotuare și drumuri pietruite.
Laudă trudei regretaților dascăli-învățători
Și pentru că, în mare, cam astea sunt întâmplările adevărate și care acum mi-au venit în minte, iar în suflet cu nostalgice amintiri, din nou mă aștern imaginar pe lungul drum, când prăfuit, când înglodat, când înzăpezit către școală și înapoi spre casă. Așadar, după ce eram „deșertați" în fața școlii și primeam avertismentul poruncitor „Copii, fiți cuminți, silitori la învățătură și la ascultare!", „însoțitorul" ne urmărea cu privirea până când se închidea ușa mare de la intrare în spatele ultimului dintre noi. Numai atunci „căruțașul de serviciu" începea să treacă pe la casa fiecărui „abonat" și lăsa sticlele pline cu lapte. Dacă se întâmpla ca familia să nu fie acasă găsea poarta descuiată, iar în fața ușii stăteau sticlele goale, bine spălate și cu eticheta scrisă pe ele. Alături erau banii, „pitiți" între nodurile unei năfrămuțe (batiste) curate. Ba mai mult: de fiecare dată, în joia săptămânii, ici-colo dădea și peste un bilețel prin care „abonatul la lapte" solicita, pentru sâmbătă dimineața, o cană cu smântână sau un borcan cu miere de albine; cinci-zece ouă de găină sau de rață; o legătură-două de morcovi, pătrunjel și țelină cu frunze verzi; câteva kilograme de cartofi sau de mere și pere; o pâine bine frământată și dospită, în amestec cu cartofi fierți, coaptă pe vatră și bătută de coajă; un litru-doi de vin sau o glăjuță cu țuică, afinată sau zmeurată. Iar săraca bunica, împreună cu fetele și nurorile sale (între care și Victorița, fata ei mijlocie, adică sărmana mea mumă, și a fraților mei mai mari, Vasile și Victoria), se așterneau la treabă pentru ca sâmbăta, în zori, totul să fie gata pregătit de drum la oraș, cale de trei kilometri. La dus, numai coborând dealul, cu una dintre roțile din spate ale căruței împiedecată la o spiță cu un lanț. Iar la întoarcere, urcând pieptiș drumul de țară, în gâfâitul și pufăitul obositor și înspumat al calului, până aproape de „Pădurea Dancului", locul maialurilor săsești ale verilor și toamnelor. Iarna, după primele ninsori, derdeluș al săniilor cu zurgălăi, în care toți stăteam înfofoliți în pături și cojoace din lână. Și cât de frumos și de odihnitor mai era atunci drumul, dus-întors, de acasă la școală și de la școală acasă! În total șase kilometri de dealuri și pășuni înălbite de zăpezi curate, văi înghețate și dealuri înzăpezite, presărate cu „Omuleți din zăpadă". Cu tăciuni negri în loc de ochi, cu felii de măr în loc de gură, cu morcovi roșii în loc de nas, cu măturoaie de grajd rupte și îmbălegate în loc de mâini, cu cratițe, ligheane sau oale găurite în loc de căciuli! Și în vreme ce făceam aceste copilării, repetam cântările sfintelor colinde ale Crăciunului.
Și uite așa, de fiecare dată, până ce „birjarul" nostru mai făcea și câteva cumpărături prin boldele Agnitei, se apropia orele amiezii, moment în care clopotul imensului Ceas de pe Turnul bătrânei Biserici Evanghelice a sașilor vestea orele amiezii, iar cel micuț de tot, al școlii noastre, anunța încheierea cursurilor pentru elevii claselor primare. Atunci, rând pe rând ne strângeam toți Popovicioii și Vulcanii la un loc. Adică cei care eram numiți „micii învățăcei de la feștila lămpilor și lămpașurilor «Casei de pe Dealul Hevăzului»". Norocul nostru era că învățam carte, lucru de mână și grădinărit, muzică și bună purtare cu doi distinși și stimați dascăli. Fie iertatul și încântătorul-învățător Nicolae Nițescu (tatăl răposatului Mircea-Doru, viitorul profesor de muzică și dirijor al corului bisericesc), precum și mai tânărul coleg al tatălui său, exigentul, severul și omenosul învățător Holerga, părintele neascultătorului „Puiu Malagamba", absolvent al Facultății de Teologie „Andrei Șaguna" din Sibiu. Feciorul care mereu amâna să se căsătorească și să se „preoțească" cu adevărat. Oare de ce și pentru ce, niciodată n-am aflat! Doar auzisem că îl sfădeau părinții și sora lui, Pușa. Motivele erau multe: că-i prea plăceau fetele frumoase, dansul la modă „Malagamba" și petrecerile cu prietenii, înveselite de rachiul „Săcărica", de mâncăruri pe săturate și vinuri alese, încheiate, târziu în noapte, cu jocuri de cărți, când de poker, când de „filcăi 66" sau de „21".
Ajungând aici, stau și mă întreb: Ști-vor oare acești doi buni dascăli, de acolo de sus, din Ceruri, că unul dintre mulții lor elevi, nici cel mai bun la învățătură și nici cel mai cuminte, își aduce aminte cu respect și dragoste (atât în înscrisuri de gazetă, cât și în vorbiri radiofonice), de omenosul lor chip și de numele lor de renume!? Că le mulțumește din suflet că l-au răbdat și învățat să scrie, cât de cât, mai întâi cu stilul pe tăbliță, iar mai apoi „cu țăruza pe hârtie?!" Cel care cu mândrie se semnează, într-o zi de 24 februarie 2020, cu numele și prenumele de Ioan Vulcan, la care mai adaugă cu fală AGNITEANUL! Este nu numai ziua lui „Dragobete", dar și cea a zilei sale de naștere!?
