Femeie blândă a sufletului meu,
Mă înconjori cu dragoste, mereu,
În lupta vieții mele ai un rost,
Ești lângă mine dulce avanpost.
Emani răcoarea brazilor de munte,
Când e înfierbântată a mea frunte,
Cu aură de liniște și tihnă,
Mă înconjori blajin fără odihnă.
Din primordialul sacru, în profan,
Tu ai primit poruncă, lut, menire,
Să ocrotești al lumii viu altar,
Dând vieții prunci, curată primenire.
Din coastă sau din spuma mării dor,
Îmi luminezi gingaș pașii și gândul,
În calde veri sau hibernal decor
Iubire-mi ești, împărățind Pământul.
Nu aștepta să-ți mulțumesc... Nu știu!...
Te necăjesc și-mi pare rău ades,
Trăirea, drumul, stihul, pana mea,
Sunt, uneori, al suferinței mers.
Tu, iartă-mă când gânduri n-au hotar,
Fantasme reci umbrind suflet sau cuget,
Iubește-mă cum sunt, alint sau jar,
Să simt în mine, tainic, al tău umblet.
Îți dăruiesc în prag de primăveri,
Ca dar inima mea, cu prisosință...
Spre noi limanuri, unici, efemeri,
Pășim dual, din ființă spre neființă.
(Din volumul „Călătorul", Ed. Vatra veche, 2018)
