Motto: “Unirea e singura stare politică ce ar putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea ce o așteaptă de atât de mult timp”. (Alexandru Ioan Cuza)
Jurnalismul este o meserie pentru suflete tari! Am spus-o adesea, și o repet de câte ori am prilejul. Nu se poate face decât cu credință și iubire absolută.
“Arta de a iubi? Să îmbini un temperament de vampir cu discreția unei anemone” - scria Emil Cioran, și..., Doamne, câtă dreptate avea!
“Ca să fii român trebuie să poți” - striga fratele Grigore Vieru, de dincolo de Prutul pe care dorise cu ardoare să-l treacă, precum contemporanii care doreau să ajungă pe Lună -, Orpheul de la Pererita, înălțat între stele să pună de un cenaclu cu alți frați întru românitate: Adrian Păunescu, Leonida Lari, cu Ioan Alexandru, cu Doina și Ion Aldea Teodorovici, cu George Pruteanu, cu Lazăr Lădariu... Doamne câtă nevoie e de ei! “Unde sunt cei care nu mai sunt?”
De la 27 Martie 1918 au trecut 102 ani de la revenirea Basarabiei acasă:
“În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa, România”.
“Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812, la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917, proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și, după câteva luni, unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani, până la 28 iunie 1940, când un ultimatum al guvernului sovietic, conform Pactului Hitler-Stalin, a fost adresat României, privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și, după 48 de ore, Basarabia a fost ocupată de Armata Roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut”. (Wikipedia)
Uităm prea repede! Și... “cine uită nu merită!” - spunea, pe drept cuvânt, Nicolae Iorga.
“Pentru mine deja sunt mai dulci gloanțele rusești decât palmele trase în obrazul nostru din partea fraților români.” - scria, disperată, regretata Leonida Lari.
Născută la 26 octombrie 1949, la Bursuceni, aproape de Bălți (Republica Moldova), Leonida Lari-Iorga, cea mai puternică poetă a Basarabiei contemporane, splendidă militantă pentru reunirea românilor de pe cele două maluri ale Prutului, om politic de impresionantă efervescență, s-a înălțat la ceruri, după o crâncenă și îndelungată luptă cu un cancer nemilos, la 11 decembrie 2011, în Chișinăul pe care nu reușise să-l aducă “pețitor” doritei Românii Mari.
Nu mai vorbim aproape deloc (nici) despre ea, cea care se împotrivise tancurilor rusofone cu firavul trup, care ne încălzea inimile cu versuri memorabile, demne de marile biblioteci ale lumii. Era membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar Academia Română i-a conferit Premiul pentru Poezie “Mihai Eminescu”. Era Cavaler al Ordinului Republicii Moldova și...Cetățean de Onoare al municipiului Bacău!
Descinzând dintr-o familie de învățători, licențiată a Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău, redactor al celebrei reviste “Literatura și Arta” (1985-1988), redactor-șef al primei publicații cu grafie latină din Republica Moldova - “Glasul națiunii” (1988-2003), Lara - cum îi spuneau apropiații - s-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia, în anii 1988-1991. Deputat în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990), membră a Biroului Permanent al Frontului Popular din Republica Moldova, între 1990 și 1992, a stat apoi în fruntea Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova (una din componentele constituante ale Partidului Social - Liberal în 2001).
Începând cu anul 1992 o aflăm deputat în Parlamentul României (în 2004 fiind aleasă pe listele PRM, în rândurile căruia a rămas vreme de un deceniu).
În nimbul de lumină arcuit deasupra marilor patrioți, reverbul poeziei ei se așează limpede, cu calmul și demnitatea valorii autentice și a conștiinței identitare imuabile.
“Destinul iubitorilor de neam” se intitulează, relevant, simptomatic, un tulburător poem al Larei, dedicat unui alt mare patriot dispărut - Orfeul de Pererita, Grigore Vieru: “E Paștele Blajinilor, Grigore,/ Un Paște ca și tine de blajin,/ Iar viața-mi nu-i pe zile, e pe ore/ Și mor, și-nviu, și nu-i mai mare chin.// Cât de frumoasă-i astă primăvară/ Și o privesc prin geam cu mult regret,/ Iar viața mi se-mprăștie fugară -/ În lume e străin orice poet.// Străini suntem și noi ce nu o dată/ Am apărat românii de străini,/ Și-acum ni se întoarce drept răsplată/ Înjurătura fraților români.// Ne urlă dintr-o sete de putere,/ Pe noi, ce libertate am dorit,/ Pe noi, ce-am stat printre mitraliere/ Și din mașini aprinse am țâșnit.// Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,/ Când hăituiți și ierni, și primăveri,/ Nu am fost pentru-un partid cu interese,/ Ci pentru interesul unei țări?// Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie/ De la aceste mreje diavolești,/ La Chișinău, noi - calul de bătaie/ Și iarăși noi bătuți - la București?// Păi, iese, frate, iese la-ndemână/ Unor vânduți, uitați de Dumnezeu,/ Se pare, ne lucrează-aceeași mână/ La București, ca și la Chișinău.// Aceeași mână și pe-aceleași coale/ De ziar cu spectru antiromânist,/ Ce vine dinspre Internaționale/ Și îl aduce-n lume pe-Anticrist.// E Paștele Blajinilor, e casta/ Cinstire-a celor morți, chiar și străini,/ Cât de frumoasă-i primăvara asta,/ În care am fi fost printre blajini!// Da, am fi fost și-n parc, și-n străzi, și-n piață,/ Făcuți, precum mulțimea, mototol,/ Dar câte ori văzut-am moartea-n față,/ În jurul nostru se crea un gol.// Un gol, un vid cumplit de apărare,/ Deschis de undeva dinspre Orhei,/ Un cerc ciudat, o aură, o stare,/ De parcă salvatoare de idei.// ...Ard lumânări de Paște pe sihastre/ Morminte unde Nistru curge-atent,/ Unde e floarea națiunii noastre/ Trimisă-n luptă fără armament.// Trimiși într-un război de mântuială,/ Ce n-avu sens să fie declanșat,/ Sângele nevărsat în Capitală/ La margine de Nistru s-a vărsat.// Frate Grigore, mi se face pară/ În suflet și mă ia un foc buiac,/ Pe când mureau băieții pentru țară,/ Țarii trăgeau la vodcă și coniac.// Și mai râdeau, și mai făceau și bancuri,/ Având de gardă câte-un ienicer,/ Când oase de copii trosneau sub tancuri,/ Când sângele striga până la cer!// Mi s-a scârbit de-această lume, frate,/ Deși de sus e-al apărării cerc,/ Unii se luptă pentru libertate,/ Iar alții pentru-un ieftin forever.// E paștele Blajinilor, Grigore,/ Și moarte n-am, și viață tot nu am -/ Și nu trăim pe zile, ci pe ore,/ Destinul iubitorilor de neam”.
“Arta de a iubi? Să îmbini un temperament de vampir cu discreția unei anemone!”
Tulburător este poemul Larei, “Exil în țara mea”: “Vreau libertate vie, întrupată,/ cum vie sunt și cum nu pot trișa,/ Vreau libertate, însă, deocamdată/ mă aflu în exil în țara mea./ Ce blând exil,/ nu mi
se-mpușcă în casă,/ precum în Basarabia abil,/ și totuși cineva îmi pune o plasă/ și totuși, simt, mă aflu în exil./ Cum nu pot fi băgat nici într-o oală/ a vreunui mare sau mai mic partid,/ Eu stau între ciocan și nicovală,/ În jurul meu e un văzduh acid/ și un teren ce lunecă-n postate,/ Cum aș decide, n-ar mai luneca,/ Iar eu decid numai spre libertate,/ iar ea e tot la ce mai pot visa./ Decizia nu place, știu prea bine,/ Se cere implicarea în tipic,/dar când copii, bătrâni nu au de pâine,/ Eu pot doar pentru ei să mă implic./În pas cu dânșii îmi îndrept piciorul,/ Spre-o casă a poporului sadea,/ și până-atunci, când o veni poporul,/ mă simt un exilat în țara mea./ Ce exilat docil, ce națiune/ care și darul său îl face în scrum!/ Eroii tăi se află-n gropi comune./ Sau îngropați la margine de drum./ Ce joc de-a darul, Doamne, ni se dete,/ Când jude-ajunge orișice gunoi,/ Creieri de geniu spulberă-n perete,/ Inimi divine, sângele în noroi./ Vreau libertate, vreau să tragem sorții, Cine-a trădat și cine n-o trăda,/ Vreau libertate chiar cu prețul morții și nicidecum exil în țara mea!»“.
În 27 Martie 2018 s-a împlinit un veac de la Unirea cea Mare. Să nu mai așteptăm încă 100 de ani pentru a o reface!
