La sfârșitul luptelor de la finele lunii august, românii s-au apucat să întărească pozițiile cucerite, pregătindu-se, în același timp, pentru atacurile împotriva redutei Grivița Nr. 2. Ordinul de atac este dat de Comandantul Armatei, generalul Cernat, pentru ziua de 6 septembrie. Și de data aceasta lupta a fost aprigă și crudă, cu pierderi umane enorme, de ambele părți. Românii au înregistrat la ofițeri: 8 morți și 14 răniți, iar la trupă 1.167 morți, răniți și dispăruți; sacrificii mari fără ca reduta Nr. 2 să cadă. În partea a 2-a a lunii septembrie timpul s-a răcit și a devenit ploios, ba chiar începând cu 25 ale lunii a căzut din abundență și zăpada. Drumurile au devenit greu practicabile, deplasările se făceau cu greutate. La începutul lunii octombrie trupele aliate continuă atacurile asupra redutei Nr. 2. Armata noastră mai pierde, la ofițeri: 2 morți și 21 de răniți, și la trupă 964 morți și răniți. În tot acest timp continuă manevrele de încercuire a redutei, operație realizată la 30 octombrie. O zi mai târziu, Marele Duce Nicolae îi trimite o scrisoare lui Osman - Pașa, propunându-i a înceta rezistența. Osman, în răspunsul de a doua zi, refuză cu demnitate oferta primită. Din Plevna se scurgeau informații care arătau că turcii fac pregătiri intense pentru a părăsi pozițiile. Într-adevăr, retragerile încep în seara zilei de 27 noiembrie. Turcii se așteptau la piedici în procesul retragerii, dar reușesc să zdrobească prima linie de opoziție rusească. Între ruși și turci continuă lupte dure. În acest timp, colonelul Codruț profită de învălmășeală și ocupă, fără mari eforturi, reduta Nr. 2.Trupele aliate înving peste tot pe turci, care ridică și flutură pânze albe, ca semnal al renunțării la luptă. În toiul luptei, generalul Cerchez este vestit că Osman - Pașa este rănit și cere să i se predea. Merge cu mai mulți ofițeri la o casă pe marginea șoselei, unde găsește pe Osman, care declară că “se consideră ca prizonier de război împreună cu armata sa”. Preluat de către români, Osman este escortat de un escadron militar: “fu dus la Plevna, de unde îl luară rușii”. Plevna a căzut și odată cu ea au căzut în mâinile aliaților 2.138 de ofițeri și 43.200 oameni de trupă, precum și 77 de tunuri și un număr mare de arme. Plevna căzuse, războiul însă continuă; Consiliul de Război din 30 noiembrie a hotărât continuarea războiului până la capăt, cu o armată română doar integrată în armata rusă. Armata din jurul Plevnei fu dizolvată și comandamentul Domnitorului Carol “încetă de a mai avea ființă”. Rușii doreau în continuare să luptăm ca auxiliari sub comanda lor, lucru pe care Carol și Brătianu nu-l puteau accepta. Cei doi, luând atitudine, au stabilit ca: Grosul armatei române să înainteze spre Vidin și Smârdan și să atace trupele turcești aflate în vestul Bulgariei. O parte din trupe să ocupe Nicopole și Rahova, iar o divizie să escorteze prizonierii turci la București. Primul eșalon de prizonieri pleacă spre București, via Tg. Măgurele, la data de 1 decembrie 1877. Drumul este greu și obositor. Vremea geroasă și foamea fac multe victime, drumul este presărat cu prizonieri morți și abandonați. La București, prizonierii care urmau a fi trimiși în Rusia au fost îmbarcați în vagoane, iar cei hotărâți să rămână în țară au fost repartizați pentru găzduire în diferite orașe. Grosul armatei plecat spre vest a eliberat, pe 9 ianuarie, Vidinul și, la 14 ianuarie, Smârdanul. În aceste lupte cu turcii, pierderile românilor s-au ridicat la 5 ofițeri morți și 6 răniți, oamenii din trupă 233 de morți și 364 de răniți. De la turci au fost capturați 4 ofițeri și 216 soldați. Peste tot, trupele aliate erau învingătoare, steagurile albe ridicate de turci arătau că armistițiul este aproape; acesta se încheie pe 19 ianuarie, fără participare românească, deoarece trimisul guvernului, colonelul Arion, este refuzat de ruși pe motivul că guvernul nostru refuză să accepte retrocedarea Basarabiei și alipirea ei la Rusia. Urmează Pacea de la San-Stefano, încheiată pe 19 februarie, tot fără participarea noastră. Domnitorul Carol și guvernul au protestat pe lângă capitalele europene față de comportamentul rușilor și al condițiilor de pace, care defavorizau România. Față de protestele noastre, rușii au luat atitudine, mergând până la amenințarea că “va ordona ocuparea țării și ne va dezarma armata”. Răspunsul Domnitorului Carol a fost prompt și hotărât: “O armată care a luptat la Plevna în ochii Împăratului Alexandru va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni, niciodată, s-o dezarmeze”. Ceva mai târziu, Carol completa: “în armata aceasta se găsesc 300 de ostași decorați cu “Crucea Sf. Gheorghe”, i s-a dat aproape de două ori atâtea decorații “Steaua României” și o armată care numără atâția viteji, nu poate fi dezarmată fără luptă”. Domnitorul Carol și Guvernul sperau ca toate aceste neînțelegeri și nedreptăți să fie discutate și eliminate la preconizatul Congres European, ce urma să aibă loc la Berlin. Nici la acest congres țara noastră nu s-a putut bucura de calitatea de invitat, fiind reprezentată de Italia. Fără invitație, au mers la Berlin Brătianu și Kogălniceanu, care au avut întâlniri și discuții “pe culoarele congresului” cu șefi de delegații și guverne, pledând pentru interesele României. În data de 1 iulie sunt invitați în plenul congresului pentru a prezenta poziția Guvernului României. În cadrul discuțiilor care au urmat, niciunul dintre vorbitori nu a luat o atitudine clară și hotărâtă în favoarea țării noastre. La sfârșitul ședinței, Kogălniceanu declara: “Nu mai avem absolut nimic de sperat, AMPUTAȚIA României era hotărâtă”. Într-adevăr, pe 5 august 1878, Congresul a ratificat răpirea Basarabiei și anexarea acesteia la Rusia. În țară, declarațiile dușmănoase ale Rusiei au determinat luarea unor măsuri de precauție. A fost mobilizată armata și cartiruită la Târgoviște, Curtea de Argeș și Slatina. În final, nu s-a mai ajuns la conflictul armat cu rușii, aceștia își rezolvaseră pretențiile în înțelegerea cu mai marii Europei. Ceva asemănător se întâmplă și astăzi: cei mari, cei mai tari conduc și comandă soarta lor și a celorlalte țări. Trecutul trebuie să ne fie întotdeauna un bun sfătuitor. Oricum, noi, cei de astăzi, trebuie să-i păstrăm în memorie pe cei peste 4.000 de ostași români care și-au sacrificat viețile pe câmpurile de luptă, în interesul țării și al poporului din care s-au născut. Să cultivăm cultul față de ei și față de cei care au revenit acasă încărcați de glorie. Nu trebuie să uitam nici meritele Domnitorului Carol, care a reușit să mobilizeze țara, populația civilă și armata pentru ducerea războiului de neatârnare, pe care noi, pe bună dreptate, îl numim “Războiul de Independență Națională”. Pentru toate aceste merite, la revenirea în capitală, președintele Camerei legislative, C.A. Rosetti, i-a adresat cuvintele “Și căpitanul și oastea arătară celor cari nu mai credeau că din vultur, vultur se naște, din stejar, stejar răsare! Cu spada ta ai împrospătat, în stâncile Balcanilor, scrisoarea neștearsă a independenței române”. În același timp, nu putem să nu-i reproșăm aceluiași domnitor Carol, devenit între timp rege, modul în care, în timp ce domeniile regale se înmulțeau și numărul palatelor creșteau, nepoții și fiii țăranilor care, pe front și acasă au purtat greul războiului, o duceau din ce în ce mai greu, lucru ce a condus la revoltele din anul 1907. Putem să-i reproșăm, de asemenea, modul în care, în calitate de comandant suprem, a ordonat armatei să intervină pentru înăbușirea revoltelor, acțiune soldată cu peste 11.000 de morți. O adevărată crimă la adresa celor care au dus greul acestei țări, o faptă de neiertat Regelui Carol, care nu și-a cerut niciodată iertare în fața poporului român. Poate o vor face urmașii săi de astăzi.
