Motto:”Infernul ne însoțește permanent, ca un veșmânt fără moarte, piele de cameleon căpătând culoarea spaimelor fiecărei epoci” (Georges Minois - Istoria Infernurilor p. 8)
Problema sfârșitului lumii a preocupat omul din cele mai vechi timpuri. Mulți și-au pus problema când va fi? Popoarele germanice și-l imaginau ca un atac final al zeilor infernali și instalarea unei ierni veșnice. Amerindienii s-au pierdut în calculele complicate ale sfârșitului lumii, neglijând esența religiei lor. Romanii, după cum afirmă Vasile Lovinescu (1996, p. 129-141), așteptau venirea vârstei de aur și a domniei lui Cronos anunțată de Egloga IV a lui Vergiliu. În opinia lui V. Lovinescu, această expectativă de genul “Pică pară mălăiață...” a dus la căderea imperiului roman.
În creștinism, luarea cuvintelor lui Iisus Hristos în sens propriu a fost semnalată de către El însuși chiar și ucenicilor atunci când ei luau de exemplu cuvântul “aluat” în sens propriu (Marcu 8: 15-21). Așteptarea sfârșitului lumii a culminat cu anul 1000, dar nimeni n-a ținut seama de faptul că acea zi va veni “ca un fur...”
Lumea s-a gândit că epidemiile, războaiele și cutremurele sunt semne ale sfârșitului. O mulțime de lume a fost cuprinsă de febra calculelor acestei date. Pentru unii sfârșitul a fost; a se vedea ca extremă a acestei manifestări sinuciderile în masă care au avut loc, spre exemplu, cu ocazia trecerii unei comete rătăcite pe lângă Pământ. Pentru alții va fi... alții, cărora nu le-au ieșit socotelile, în nebunia lor, încearcă ei să producă sfârșitul lumii, așa cum au încercat unii membri ai sectei AUM în metroul din Tokyo, prin răspândirea gazului sarin.
Se pune totuși problema: ce-i face pe oameni să caute sfârșitul cu lumânarea? Ce-i face să se strângă lângă un “emanat” care le spune: el simte că mai au puțin de trăit și ei vor fi singurii mântuiți dacă vor face ce le spune el. Melanie Klein (Writings 1975) comentând cazul președintelui Shreber, descris de Freud, spune că de fapt senzația de sfârșit al lumii nu se referă la lumea reală, ci la senzația de prăbușire a propriei lumi interioare.
Din observațiile mele, persoanele înclinate spre scenarii de distrugere finală a omenirii nu fac decât să proiecteze la scară cosmică propriile temeri, necazuri și neînțelegeri cu cei din jur, generalizând anxietatea lor paranoică la scara întregii planete, ca un fel de “Să moară și capra vecinului”. Pe de altă parte, pot fi recunoscute prin faptul că suferă de un idealism excesiv care arată că persecuția este forța principală care conduce persoana (Klein, 1975). Cu cât sunt mai anxioase, cu atât devin mai idealiste.
Ca exemplu ar fi pretenția grupării conduse de Gregorian Bivolaru, prezentată în cartea “Șapte ani apocaliptici”, de Ion Țugui, conform căreia s-ar putea opri ciocnirea pământului cu un asteroid doar prin puterea meditației. Soluțiile, de genul de mai sus, care exaltă puterea gândului în salvarea de la sfârșitul lumii, țin strict de atotputernicia gândirii psihotice. (Elizabeth T. De Bianchedi; 1997)
Pe de altă parte, după Zhomas Ogden (1994), se consideră că senzația ce urmează să fie un sfârșit al lumii, arată că la acea persoană s-a și produs deja un cataclism psihic, iar proiectarea lui în viitor arată spaima de a-l recunoaște în prezent.
Ca o încununare a tuturor acestor tendințe apocaliptice din lumea actuală, psihologul Ion Mânzat (1997, p. 192) spune: “Mișcarea New Age se referă la formarea unui nou om cu o conștiință globală care poate sista distrugerea lumii și poate promova un program mondial de automântuire umană. Proclamându-se “religie a automântuirii”, New Age, urmărește grăbirea evoluției omului spre o nouă treaptă. Omul actual este doar o “ființă de tranziție”, pe cale să dobândească o nouă conștiință, care să-i deschidă omului relația infinită cu universul”.
Este interesant că într-unul din ultimele filme cu temă apocaliptică “Deep Impact” (Impact nimicitor), rolul religiei în salvarea omenirii era redus la minimum. Doar un singur preot apărea temporar într-o secvență, dar nimeni nu se ruga cuiva pentru salvare. O lume părăsită de zei.
Trecând de la previziuni greșite ale sfârșitului lumii la estimări serioase, avem exemplul de mai jos.
În anul 1995 s-a publicat o broșurică despre sfârșitul lumii care pornea interpretarea de la o viziune a Sfântului Calinic de la Cernica. Acesta, în anul 1848 avea de construit o biserică, dar a renunțat la acest gând având în vedere tulburările sociale care erau în acea perioadă. Într-o noapte a avut un vis în care se făcea că stă în fața lui Dumnezeu, iar Acesta îl întreba de ce nu s-a apucat să construiască biserica. Sfântul Calinic îi răspunde că având în vedere că la ora aceea peste tot în jur erau numai revoluții, avea senzația că vine sfârșitul lumii. Dumnezeu, în schimb, se uită într-o carte și spune să se apuce să construiască biserica fiindcă nu atunci e sfârșitul lumii, ci când păcatele oamenilor vor fi atât de multe încât să distrugă omenirea abia după anul 3000. Cei care au editat broșura spuneau că anul 3000 trebuie socotit de la Crearea lumii și atunci socoteala noastră ar fi însemnat anul 1996. Dar acest an a trecut... Poate că efectele poruncii iubirii asupra oamenilor să fi răscumpărat o parte din păcatele omenirii.
Dar se spune că o viziune se exprimă prin elementele din experiența personală a vizionarului. Nu se introduc termeni noi. Așa că, din acest punct de vedere “lumea poate dormi liniștită”... deocamdată (până după anul 3000).
Pe de altă parte, în Apocalipsa lui Ioan se spune: “Și am văzut ridicându-se din mare o fiară și fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului...” Ciudat este că în miturile egiptene găsim o scenă asemănătoare: “Și Horus, fiul lui Isis, se mânie... și ieși (din mare); chipul îi era fioros, ca al unui leopard, și în mână avea un topor de 16 debeni...” (M.E. Martie 1958, p. 117). Am putea considera această paralelă ca o reinstaurare a cultelor păgâne a căror baze sunt puse acum prin New Age.
Această goană după aflarea sfârșitului lumii și a destinului omenesc exprimă, după Karen Hornay (1998), disperarea oamenilor în fața zilei de mâine. Viața greșită pe care o duc mulți îi face să caute un sfârșit al lumii (care a și fost deja... în ei înșiși).
