După potolirea grelelor evenimente din 1821, Grigorie Ghica, noul domn pământean, la 4 ianuarie 1823, adună divan cu porunca de a alege mitropolit. Divaniții au propus pe Grigorie arhimandritul de la Argeș, Teoclit ieromonahul și Grigorie ierodiaconul - ultimii doi aflați atunci la Căldărușani -, iar domnul s-a oprit asupra ierodiaconului Grigorie, care «i-a fost mai bine recomandat». A doua zi, 5 ianuarie, el îl și aduce la curte și, convingându-se de «vredniciile sufletești» ale lui, la 8 ianuarie 1823, așterne pe anaforaua divaniților următoarea întărire: „... urmând așa dar cugetului nostru, după a creștineștii datorii și fără câtuși de puțină părtinire, am găsit a provivavisi la acest arhipăstoresc scaun al Mitropoliei Valahiei și duhovnicesc păstor al norodului din această de Dumnezeu păzită țară pe Grigorie ierodiaconul". La 9 ianuarie 1823, Grigorie a fost hirotonit ieromonah și ridicat la rangul de arhimandrit. În seara aceleiași zile, i s-a făcut ipopsifierea, «adică s-a săvârșit slujba de alegere canonică-bisericească», iar a doua zi, 10 ianuarie, a fost hirotonit arhiereu de către patru ierarhi aflați atunci la București. În ziua următoare - 11 ianuarie - a fost învestit de voievodul Grigore D. Ghica și apoi, cu ceremonialul îndătinat, instalat în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei.
Păstoria lui începe în vremuri destul de grele, dar, până la urmă, el le va birui. Vlădica Grigorie a purtat grijă clerului de mir, pe care dorea să-l vadă cât mai bine pregătit. A oprit hirotoniile în afară de hotarele țării, cerând ecumenicului ajutor întru aceasta. A oprit pe protopopi să mai ia dări de la preoți, în afară de cea legiuită pentru școale. S-a îngrijit de școli și a pus stăruință pentru înființarea de seminarii pe la eparhii. A căutat să aducă pe adevăratul făgaș viața călugărească din țară, punând stareți români prin mânăstiri și luptând să le scoată din datoriile cu care le împovăraseră străinii. Reglementează situația mânăstirilor închinate, înființând o casă a mânăstirilor.
În calitatea sa de prim efor al școlilor din Țara Românească, mitropolitul Grigorie a acordat și acestora o atenție deosebită. Se cunoaște o scrisoare a sa către episcopul Chesarie al Buzăului, prin care cerea să înființeze două școli românești, la Buzău și la Focșani, precum și o școală în județul Săcuienilor (la Bucov sau la Urlați), urmând ca dascălii lor să fie plătiți de Episcopie. S-a interesat îndeaproape de școala de la Sfântul Sava din București, mai ales de pregătirea și recrutarea cadrelor didactice (în 1824 l-a trimis pe Patrache Poenaru la studii în Apus). Tot el a stăruit ca fiecare eparhie să-și înființeze câte un Seminar teologic, cu cheltuiala ei (legea pentru înființarea de Seminarii teologice cu câte patru clase a fost votată de Adunarea Obștească a țării, la 2 noiembrie 1834, și promulgată în mai 1835). Seminariile eparhiale s-au deschis însă numai după moartea mitropolitului, în 1836 (București, Buzău și Argeș) și 1837 (Râmnic). A căutat să pună rânduială în viața mânăstirilor închinate, în fruntea cărora a așezat egumeni de neam român, înlăturând astfel numeroasele abuzuri ale călugărilor greci. Pentru lupta sa neobosită în slujba Bisericii și a poporului pe care-l păstorea, pentru caracterul său dârz, pentru conștiința sa cu adevărat preoțească, mitropolitul Grigorie a suferit un exil nedrept, de patru ani și jumătate - așa cum suferise de altfel și Veniamin Costachi, în împrejurări asemănătoare -, atunci când țările noastre au fost ocupate de trupele țariste. Prin colaborarea lui Grigorie Dascălul cu Veniamin Costachi și cu călugării de la Neamț, s-au întărit și mai mult legăturile dintre munteni și moldoveni, contribuind și ei la pregătirea marelui act al Unirii din 1859.
