De la început trebuie să precizăm o evidență istorică: voievodul Ștefan cel Mare a fost un om credincios, cu mare frică de Dumnezeu, un adevărat fiu duhovnicesc al Bisericii de Răsărit, cucernic împlinitor al convingerilor sale ortodoxe. De bună seamă că acestea i le-a sădit în suflet tatăl său, Bogdan al II-lea, și mai ales mama sa, Doamna Oltea Maria, călugărită după omorârea soțului său la Reuseni. Poporul român o laudă în legendele sale statornic, ca una care a dat sfaturi fiului său, în împrejurările deosebit de dramatice pentru moșia strămoșească și sfânta lor țară.
Ne încredințează despre aceasta, mai întâi, frumoasele sale pisanii ale numeroaselor și strălucitelor ctitorii, ajunse până la noi sau dispărute, cele mai multe dintre împodobitele sale documente interne sau destinate străinătății și însăși inscripția de pe lespedea mormântului său, de la mănăstirea Putna. Se știe că aceasta a fost alcătuită de el atunci când, meditând adânc asupra viețuirii în lume și în Dumnezeu, s-a împăcat cu gândul că va veni clipa morții, pentru care s-a pregătit cu calm și inegalabilă așezare sufletească. În toate documentele amintite se intitulează fără excepție:
«Io, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei». Iar altele, legate de înzestrarea unor mănăstiri, cum ar fi de exemplu Putna veșnicei sale odihne, dar și altele, au următorul preambul: «în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treime Sfântă de o ființă și nedespărțită, iată eu, robul Stăpânului meu Iisus Hristos, Io, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei». Ne dăm pe deplin seama că nu este vorba aici de o simplă titulatură cancelaristică, de o formulă protocolară, ci de însăși concepția sa personală, profesată convingător, despre cauzalitatea tuturor lucrurilor.
După tradiție și după vestigiile arheologice intrate în patrimoniul nostru național, cunoaștem că Ștefan cel Mare a purtat întotdeauna cu sine, mai ales în nesfârșitele sale războaie, un triptic. Pe el era, la mijloc, Mântuitorul, înconjurat de Maica Domnului și de Sfântul Ioan Botezătorul, ceea ce numim îndeobște «Grupul deisis». Icoana se distinge printr-o rafinată tehnică a lucrăturii, prin subtilitate cromatică și prin ornamentația cu pietre prețioase. Tripticul se păstrează, până astăzi, în Muzeul mănăstirii Putna. Este și aceasta o neîndoielnică dovadă a profundelor sale simțăminte religioase.
Impresionantă este de asemenea certitudinea domnitorului în eficacitatea rugăciunilor din biserici atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți. În ctitoriile sale, el însuși le statornicește sorocul, cu grijă, cu deplină cunoaștere a rânduielilor tipiconale ortodoxe, cu nestrămutată credință, nădejde și dragoste de Dumnezeu și de oameni. În această privință sunt demne de remarcat numeroasele acte ale daniilor făcute Putnei, Pobrotei, unde fusese înmormântată doamna Oltea Maria și unde se pare că fuseseră așezate și oasele tatălui său, Zografului de la Muntele Athos, care devine un fel de lavră a Moldovei. Ilustrăm doar printr-un singur exemplar privitor la mănăstirea Zografu.
În primul înscris din 10 mai 1466, redactat la Suceava, după titulatura mai cuprinzătoare, citim rânduri extinse din gândirea, teologia și concepția despre viață și despre moarte a lui Ștefan, constatăm că ele sunt cu adevărat o pagină de antologie, de mare înălțime morală și creștinească, de inegalabilă frumusețe sufletească. Este, poate, cea mai impresionantă pagină din tot scrisul nostru vechi, insuficient studiat până astăzi, sub acest aspect. Recunoaștem în ea nu numai limba, alcătuirea frazei și vorbirea personală a marelui voievod, ci și adânca lui concepție teologică, identică cu aceea a Bisericii căreia i-a aparținut cu fidelitate până la sfârșit. Pentru soarele Moldovei, veșnicia care urmează acestei vieți, pe care de altfel nimeni n-o poate contesta, n-a fost o simplă vorbă, ci o tainică realitate, pentru care s-a pregătit cu grijă toată viața sa. în felul acesta, viața pământească a închinat-o celei veșnice. Este demn de remarcat că pentru înaintașii săi trecuți în lumina cea neînserată, folosește expresii de adâncă și sinceră evlavie ortodoxă: «pentru sufletul și mântuirea sfânt-răposatului nostru bunic Alexandru Voievod cel Bătrân și pentru sufletul și mântuirea sfânt-răposatului părintelui nostru Bogdan Voievod și pentru sufletul și mântuirea mamei noastre, Maria». Urmează cei vii, căci aceștia din urmă sunt întotdeauna precedați de cei defuncți. După cum vedem, adevărată evlavie și perfectă concordanță între vorbe și fapte. Dar înainte de toate, documentul reflectă adevărul credinței noastre despre legătura tainică a unității dintre membrii Bisericii pământești cu aceia chemați la Izvorul vieții.
În sensul comuniunii de dragoste, credință și aspirații a diferitelor stări din cuprinsul Așezământului mântuirii pledează și următorul amănunt biografic al eroului nostru. După legenda consemnată de cronicarul Ioan Neculce, în O samă de cuvinte, Ștefan, în asprele zile de după bătălia de la Războieni, s-a dus pentru sfat la Daniil Sihastrul. Acesta l-a îmbărbătat și l-a îndemnat să continue luptele cu turcii, care păreau complet încheiate din cauza pierderilor de oameni suferite, convorbire în urma căreia a ieșit iarăși victorios. Chilia sărăcăcioasă a acestui monah se poate vedea, până astăzi, la Voronețul Bucovinei lui. Gestul voievodului arată prețuirea sa pentru oamenii îmbunătățiți duhovnicește, pe care îi frecventa. Situația de mai sus se pare că s-a repetat și cu un alt sihastru (retras în marea schismă) de la Dobrovățul Vasluiului, într-o altă împrejurare.
Conturul lăuntric al personalității, religioase în primul rând, a marelui voievod moldovean se clarifică mai mult, când analizăm întreaga motivație a ctitoriilor sale. Pisaniile câtorva dintre ele arată simțăminte de evlavie și recunoștință nu numai rudelor, ci și colaboratorilor sau supușilor săi credincioși. Este cazul cu vestita biserică din Războieni, înălțată douăzeci de ani mai târziu, adică la 8 noiembrie 1496, exact pe locul luptei, unde atâția moldoveni viteji căzuseră.
Din pisanie reținem că osârdnicul domnitor nu-și împlinește scrupulos îndatoririle religioase de pomenire numai față de membrii familiei sale, ci și față de mulțimile de ostași care au luptat alături de el, dându-și viața pentru libertatea gliei străbune. Totodată, nu-și atribuie sieși numeroasele și strălucitele sale biruințe, ci lui Dumnezeu și harului Său atoatecuprinzător. Iar atunci când a suferit și câte o înfrângere, aceasta o consideră drept pedeapsă de sus. Aceasta denotă, din partea sa, nu numai absența trufiei, dar, totodată, conștiința păcatului inerent oricărui om virtuos, cu alte cuvinte, un adânc univers spiritual creștin, plin de responsabilitate.
Pe făgașul trăirii efective și personale a credinței sale religioase, putem menționa și alte fapte al căror ecou, dintre multe altele, a ajuns până la noi. Amintim astfel gestul înzestrării și al măritării unor fete sărace. Există apoi dovezi sigure de eliberare din robie, care sunt atât de semnificative, încât ne duc cu gândul la timpurile neotestamentare. Actul referitor la «Oană tătarul» este redactat cu asentimentul («credința») Bisericii și în prezența mitropolitului Teoctist, a episcopului Tarasie de la «Târgul de Jos» și a egumenului Ioasaf de la Putna.
În sfârșit, atitudinea creștinească premergătoare bătăliei de la Podul Înalt (Vaslui, 10 ianuarie 1475): «Cu toții s-au legat a posti patru zile cu pâine și apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor». Cum Ștefan, în ziua aceea de marți și în zilele următoare, a obținut cea mai mare biruință din viața sa și asupra celui mai puternic și înverșunat dușman, voievodul și oastea sa au împlinit cu sfințenie «postul de pâine și apă pe care-l juruiseră lui Dumnezeu în clipele cele grele ale așteptării».
Toate acestea sunt fapte autentic creștine, fapte ale dragostei de oameni a Ortodoxiei, ale umanismului său românesc și probe evidente ale trăirii efective a credinței strămoșești. Și ele întregesc fericit portretul moral al lui Ștefan cel Mare, pentru ca poporul să-l fi putut numi, pe lângă «cel Mare», și «cel Sfânt». Fenomenul canonizării populare a ilustrului nostru domnitor a fost favorizat și de atitudinea sa generoasă față de Biserica Moldovei.
Ștefan s-a străduit să ridice acest așezământ la o înflorire niciodată atinsă până la el. Mitropolia țării avea ca sufragane episcopiile de la Roman și de la Rădăuți, conduse de ierarhi cărturari și patrioți.
Cu toții sunt des amintiți, în termeni foarte reverențioși, în documentele emise de bine orânduita cancelarie domnească. De altfel se întâlnesc frecvent în actele vremii și stareții mănăstirilor («rugătorul nostru...») și numele a o sumedenie de preoți, încât putem împărtăși justificata convingere că, în timpul marelui domnitor, corpul clericilor și monahilor moldoveni, de toate gradele și categoriile, era foarte numeros. Aceste realități documentare duc la concluzia evidentă că raporturile dintre Biserică și statul moldav al marelui Ștefan au fost dintre cele mai bune, mai armonioase și, deci, pilduitoare. Ștefan respecta Biserica, și credincioșii ei ascultau de căpetenia supremă a țării.
