Mamei mele, Ecaterina Țene
În fiecare zi îți aprind din inimă lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ți umil,
De am greșit, îmi port și-acuma vina
Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.
Îmi port crucea plecării mele din sat,
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,
Îți cer iertare, mamă, la ceasul înserării.
Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o vezi,
Eu, lumânării zilei mă închin sfios,
De Sus, știu, tu prin lume mă urmezi
Și mă-ndrepți cu sfaturi când fac ceva pe dos.
Iubire și cald era mamă lângă tine
În universul casei în amintire rămas,
Dar o chemare încolțea, pe-atunci, în mine,
Destinul îmi pregătise-un Pegas...
De-atunci colind prin păduri înșelătoare
Tezaur de invidie, ură și venin.
Am mai venit la casa albastră pe-o cărare,
Iar tu în ochi aveai lumină mai puțin.
Așteptai tăcută cum fruntea de fereastră,
Aveai în ochi așchii de întuneric,
Iar gându-ți trimis spre mine - pasăre măiastră
Doar el mă cuprindea în miezul sferic.
O iubire de tine îmi intră-n sânge, mamă,
Cu ghiocei, mușcate și miros de pelin,
Dojana-ți blândă aș lua-o acum în seamă
Și m-aș întoarce acasă pe urme de senin.
Un dor îmi coboară în inimă, de casă
De truda tatei, a ta, și de înserate mângâieri,
Însă urma voastră de aer rămasă
Când o ating, se preface-n ieri.
În fiecare zi îți aprind din inimă lumina,
Lumânare, mamă, pentru sufletu-ți umil,
De am greșit, îmi port și-acuma vina
Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.
