„Când a intrat Ecaterina mea la școală, la București, mi-a zis: «Nu mai putem s-o ducem cu sărăcia, mă duc eu unde o da Dumnezeu: ajutați-mă acum»“
(Elena Toderoiu, mama Cătălinei).
Țel de „fier!”
Cine vrea să deschidă „cartea de nestemate” a Eroilor și Martirilor Neamului Românesc, atât de incomodă generațiilor dezorientate de te(r)feliști cu ifose seculariste, nu are cum să nu i se „taie” respirația când află că undeva, cândva, în această Țară atât de urgisită, un „boț” de lut ales, Cătălina Toderoiu (Ecaterina Teodoroiu) și-a ridicat cu o tărie dezarmantă ochii spre Cer și Patrie, din cătunul gorjean Vădeni, dintr-o familie modestă, cu 8 copii (3 fete și 5 băieți), care locuia într-o miculuță casă cu două odăi, construită din bornele unei vechi mori de pe apele Jiului, într-una din ele locuind toți copiii! Desigur că, pentru cei ce astăzi nu vor să dea naștere la prunci de teama „posibilităților” ... precare, este greu de înțeles cum de a fost posibil ca eroina noastră, oacheșa Cătălina, să doarmă ani la rând într-o copaie (albie), iar cei 8 copii să fie crescuți, după spusele mamei lor, „cu două pogoane de pământ și un car cu doi boi!”. Însă a fost să fie, în vremea de-atunci a vrednicilor noștri înaintași, ca noi să luăm aminte, smeriți, la cât de greu le-a fost lor, de pildă familiei Cătălinei, să aibă pe masă o pită, în trudă și dăruire, agonisită de un tată ai cărui fii lucrau de zor la coarnele plugului și la coada coasei, în timp ce mama și fiicele sale, uneori desculțe, puneau semințe în urma plugului!
Sfidând însă greutățile materiale, înțelese ca o punte spre împlinirea spirituală, copila Cătălina și-a format un caracter destoinic prin care, având o „voință de fier”, s-a distins în a-și cizela aptitudinile în universul învățământului (a studiat la Vădeni, Tg. Jiu și București): la școală era pasionată de cărțile de istorie, scria poezii (semnate Ecaterina Teodoroiu), cânta la vioară (inclusiv seara, pe banca de la poartă), iar la horă asculta cu atenție cântecele lăutarilor... Cam așa era Cătălina - o fetiță de statură mijlocie care, cu părul ei negru și ochi negri - sclipitori, s-a îmbrăcat la adolescență în cercetaș-infirmieră și, cu un curaj de-a dreptul impresionant, s-a înrolat pe front - după ce fratele său cel mai mare, Nicolae, a fost împușcat în 1916 - pentru a dezrobi Țara din „cleștele” armatei germano-austro-ungare...
Inimi săgetate...
„Înhumarea ei (a mamei Cătălinei - n.a.) s-a făcut cu o simplitate mustrătoare pentru cei ce au pic de simțire. În afară de 5-6 femei care au urmat carul cu boi - ce purta coșciugul ei prea modest - de învățătoarea și învățătorii satului, veniți cu câțiva copilași de școală pe care i-au putut strânge, n-au mai asistat la înmormântare decât patru domni” (Ziarul „Gorjanul”, 9 mai 1940).
Ostenindu-se pe moșia boierului Pleniceanu, tatăl Cătălinei, Vasile, nu a încetat niciodată să fie, chiar dacă era cel mai sărac dintre clăcași, reazemul familiei și, evident, cel care, văzând-o mereu pe Cătălina sub „aripa” mamei, s-a bucurat să își adune întreaga familie, laolaltă, fie în jurul mesei, fie la bisericuța ortodoxă din Vădeni... În ce o privește însă pe Cătălina, aceasta și-a drămuit timpul, în încercarea de a le ușura părinților poverile, între a învăța și a se îngriji, pe plaiurile natale și în Capitală, de copiii dascălilor ei!
În orice caz, înainte de a-și vedea împlinită dorința de a merge pe front, Cătălina Toderoiu avea, printre cei din generația sa, o cultură aleasă... Maturitatea ei intelectuală i-a permis să știe cu precizie că România se afla într-un pericol iminent și, fără să ezite, și-a pus, cu abnegație și eroism, sufletul pe front, pentru românii săi dragi... Iar cât de mult au suferit părinții, când au aflat că le-au plecat copiii pe lumea cealaltă, nu are rost a lungi vorba: tatăl Vasile avea să mai trăiască 11 ani, iar mama Elena încă 23...
Cu siguranță, pământul și pensia primite, ulterior, nu au fost în măsură să le stingă dorul de a lor fecioară vrednică, eroina Cătălina, ale cărei oseminte, văzându-le „repatriate” la Tg. Jiu (în 1921), părinții le-au putut săruta cu pioșenie... Respectul public față de jertfa eroinei de la Jiu s-a manifestat și în 1935, când, tot la Tg. Jiu, acesteia i s-a ridicat un Mausoleu și însuși regele Carol al II-lea a avut ocazia să strângă cu respect mâna îndureratei și plânsei Elena, mama Cătălinei - o cinstită femeie care, cu inima sângerândă de ascuțișul „sabiei” morții fiicei sale, s-a mutat la Domnul, în 1940, chiar în Săptămâna Patimilor Mântuitorului Hristos! A fost condusă, pe ultimul drum, doar de câțiva creștini! Uitată și ignorată de ceilalți!
(Va urma)
