Amurg cu cer plumburiu. Soarele coborâse binișor sub linia orizontului. Înserarea se instala neconturbată “colorând” văzduhul în gri-albăstrui. Valea era pustie. Din când în când liniștea era străpunsă de croncănituri. Ne îndreptam spre pădurea din apropiere. Deodată, peste drumul care șerpuiește în lungul văii trece, ca o săgeată scăpată din arc, un iepure. Din nou liniște.
- Uite-l, că vine. A apărut la liziera pădurii, mă atenționă pădurarul.
- Cine?
- Mistrețul! Cel mai mare exemplar din sectorul meu de pază.
Privirea mi se fixă pe pata neagră care se apropie. Are cel puțin 300 kilograme. Foarte frumos exemplar. Întrunește toate condițiile impuse de trofeele medaliate cu aur.
Îl vedeam bine, se apropiase la vreo 20-30 de metri de noi. Prietenul meu nu exagera cu nimic. Era cel mai mare și frumos mistreț pe care l-am văzut vreodată viu sau ca trofeu în expozițiile cinegetice vizitate. Între timp, impunătorul animal a traversat drumul, s-a oprit, ne-a privit atent, - curios - după care și-a continuat traseul știut.
Întunericul a cuprins toată valea în îmbrățișarea lui de smoală, precum și dealul din față și... mistrețul, solitar, a dispărut după culme, ca o nălucă, lăsându-ne pironiți locului.
